Remus Pricopie afirmă, într-un editorial, că pentru a face față acestui război, „avem nevoie de leadership care înțelege complexitatea acestor fenomene și refuză tentația soluțiilor facile” și „ar fi înțelept să acționăm acum, responsabil, în litera și în spiritul Constituției și al legii, astfel încât România să rămână a românilor, nu să capituleze în fața politicienilor zugrăviți zilnic de propaganda Moscovei drept „patrioți””.
Remus Pricopie, rectorul SNSPA: Moscova este (tot) aici. Ce este de făcut?
„Pe 24 august 2023, am publicat pe platformele online Revista Cultura și Blogurile Adevărul un editorial intitulat „Moscova este aici!”. La acel moment, semnalam public faptul că Rusia nu mai are nevoie de tancuri pentru a destabiliza Europa. Nu are nevoie nici de agenți secreți numeroși sau de operațiuni militare transfrontaliere.
Ajunge să folosească algoritmi, rețele sociale, structuri de dezinformare, „idioți utili” și alte materiale adaptate „clientului”, pentru a crea percepția unui deficit – sau chiar a unui vid – de responsabilitate democratică. Avertizam atunci că România se află deja într-un război hibrid, pe care fie nu suntem în stare, fie nu vrem să-l recunoaștem.
De atunci și până astăzi, faptele au confirmat aceste avertismente. Platforme precum TikTok – despre care atrăgeam atenția că pot fi folosite în scopuri manipulatorii – au devenit instrumente esențiale în construirea unei notorietăți artificiale pentru personaje altminteri fără relevanță.
Cazul Călin Georgescu, propulsat din anonimat până în turul al doilea al alegerilor prezidențiale (2024) printr-o rețea de conținut emoțional, simplist și adesea conspiraționist, a devenit deja studiu de caz în manualele de război informațional. Niciun program, nicio structură de partid, nicio confruntare ideatică – doar algoritmi, resentimente și un storytelling paralel cu realitatea. O intoxicare lentă, dar eficientă, care folosește tocmai slăbiciunile democrației deschise: libertatea de exprimare, pluralismul de opinie, viteza tehnologiei.
În spatele acestei „explozii” de vizibilitate și simpatie pentru politicienii „suveraniști”, participanți la alegerile din 2024 și 2025, s-au investit, pe canale oculte, milioane de dolari, cu scopul de a deturna cel mai important moment al oricărei democrații: alegerile.
Nu numai instituțiile din România, ci și multe alte state occidentale au depus eforturi pentru a bloca acest atac, pentru a identifica fisurile prin care Kremlinul și-a făcut loc în miezul competiției politice de la București și pentru a contracara viitoarele asalturi hibride asupra țărilor care au programate alegeri – Republica Moldova, în 2025, și, mai departe, Franța, în 2027.
Astăzi, la București, nu doar că ne aflăm în același război hibrid, dar am și amplificat toate liniile de rezonanță posibile. Ciocnirile electorale din 2024 și 2025, oportunismul sau complicitatea unor politicieni, patroni de presă, jurnaliști și analiști care trăiesc din „dezvăluiri” și breaking [fake] news – multe dintre ele alimentate prin canale obscure ce duc direct spre Kremlin –, alături de dezmățul fiscal din ultimii ani, corectat acum de coaliția de guvernare USR-PNL-UDMR-Minorități-PSD, printr-o serie de măsuri precipitate, ne readuc într-un punct critic al democrației românești. Avem un tablou intern tensionat, care riscă să se suprapună tectonic peste schimbările geopolitice regionale și globale. Noi putem, iresponsabil, să le ignorăm; ele, însă, nu ne vor ocoli.
Despre războiul hibrid am mai vorbit și va trebui să continuăm să vorbim, cu atât mai mult cu cât România nu este pregătită să înțeleagă – la nivel instituțional și civic – natura exactă a pericolelor. De la o săptămână la alta apar tehnici și modalități noi de atac. De la o zi la alta, sute și mii de cetățeni cad pradă dezinformărilor sistematice care, suprapuse peste probleme reale, ating punctul critic al inflamabilității sociale și politice.
Ura se distribuie și se acumulează zilnic în spațiul public. Un influencer „bine calibrat”, un pseudo-analist cu discurs radicalizat sau un politician „antisistem” pot ajunge să manipuleze milioane de oameni cu costuri minime și validări maxime. Nu mai este nevoie să impui minciuna; este suficient să erodezi adevărul, să-l relativizezi, să-l trivializezi, să-l amesteci într-un noian de opinii și emoții, până devine doar o „variantă”, printre altele.
Această strategie s-a văzut și în valul de reabilitare simbolică a extremismului. Mișcarea Legionară, despre care am avertizat constant că se încearcă reambalarea sa în cheie naționalist-populistă, a fost evocată tot mai des în discursuri publice, podcasturi, manifeste și campanii electorale.
Nu frontal, ci insinuant, prin apel la „tradiții”, „identitate”, „sacrificiu pentru neam”. În paralel, discursul democratic s-a atrofiat, iar vocile echilibrate au fost împinse spre periferie sau reduse la tăcere prin ridiculizare ori prin etichetarea drept „sistem”. Așa funcționează un război hibrid: nu dărâmă zidurile prin forță, ci le erodează până devin pietricele, peste care poți să calci nestingherit.
Pericolul cel mai mare nu mai este agresiunea directă, ci uzura lentă a vigilenței. După fiecare criză, după fiecare campanie electorală, societatea românească are tendința să creadă că „s-a terminat” sau, altfel spus: „Gata, am scăpat!”. Nimic mai greșit. Războiul hibrid nu are pauze. El se insinuează, sapă, divide. Atacă raționalitatea, cultivă suspiciunea, exploatează orice breșă de credibilitate. Nu se oprește între alegeri; dimpotrivă, acționează mai eficient atunci când „victima” – adică noi – se relaxează.
Am văzut atacuri coordonate împotriva unor instituții – Curtea Constituțională, Curtea de Conturi, Banca Națională, Guvernul și ministerele, serviciile de informații, armată, universități, spitale, presă independentă, biserică – fără alt scop decât acela de a slăbi încrederea colectivă. Am văzut atacuri împotriva politicienilor, judecătorilor, diplomaților, profesorilor, jurnaliștilor care încearcă să mențină un discurs echilibrat. Am văzut cum fiecare vulnerabilitate reală a fost amplificată până la caricatură, în timp ce eforturile de reformă au fost ridiculizate sau deturnate.
Am văzut cum se construiesc dușmani fictivi – „statul paralel”, „oculta globalistă”, „experții plătiți”, „judecătorii CCR” – și cum se abandonează ideea de responsabilitate publică. În acest peisaj, apare un fel de presiune față de cei care nu se alătură isteriei: cel care nu produce sau nu consumă panică e considerat suspect, eventual chiar parte a problemei. Astfel se inversează sensurile: luciditatea este interpretată drept slăbiciune, iar isteria devine adevăr.
Nu trebuie să ne mai ferim să spunem că suntem într-un război hibrid, care, pe fond, este tot război, la fel de periculos, pe termen mediu și lung, precum războaiele clasice. Și acest tip de război, care este adaptat secolului XXI, are victime – altfel nu s-ar fi numit „război”.
Nu trebuie să cădem în capcana ignorării realității, de teama panicii. Nu trebuie să evităm adevărul: suntem atacați zilnic, prin metode diverse, de Rusia, de cel puțin 12 ani. Când eram ministru al educației, în Guvernul Ponta II (2012–2014), ministrul apărării de atunci, Mircea Dușa, ne informa despre cum aeronave militare rusești violează spațiul aerian românesc, ignorând orice normă internațională.
De asemenea, tot în acea perioadă, campania media împotriva exploatării gazelor naturale de către compania americană Chevron (exemplu, „Revolta de la Pungești”) era atent coordonată de persoane cu abilități de tip KGB. Iar acestea sunt numai câteva exemple de atac hibrid.
Astăzi, trupe și echipamente aliate – inclusiv Sistemul Antirachetă de la Deveselu și Baza Militară de la Kogălniceanu – se află, împreună cu militarii români, în prima linie de apărare a frontierelor, care sunt și granița estică a UE și NATO. Prezența lor deranjează enorm Moscova.
Astăzi, spre deosebire de perioada 2012–2014, știm că Rusia finanțează direct formațiuni politice, politicieni și jurnaliști de la București, cu scopul de a slăbi atașamentul României la UE și NATO. Cu toate acestea, evităm să declanșăm procedurile instituționale prevăzute de Constituție și de lege pentru a investiga ingerințele străine în politica românească. Alte țări o fac deja de ani buni.
Nu este o rușine să analizăm și poate chiar să învățăm de la alte state aflate în vecinătatea agresorului de la Kremlin. Președintele Finlandei, Alexander Stubb, un om pe care lumea occidentală – și nu numai – îl tratează cu mare respect, amintea recent într-un interviu (Sabina Fati, Despre tăcerea României și de ce nu poate fi ca Finlanda – DW – 21.08.2025) că țara sa se pregătește de decenii pentru scenariul unui atac al Rusiei, pentru că, în ultimii 300 de ani, Finlanda – ca și România – a fost, de mai multe ori, atacată și ocupată de Rusia, atacuri în urma cărora a pierdut teritorii și cetățeni.
Prin urmare, cred că trebuie să încetăm să mai fim ezitanți.
Trebuie să fim capabili să spunem clar, fără frică: Moscova este (tot) aici și atacă, în fiecare zi, fundația acestui popor. Nu sub forma unei armate la graniță, ci ca zgomot de fond care dizolvă cultura democratică. Este aici, în algoritmii digitali care favorizează senzaționalul. Este aici, în cinismul cultivat deliberat. Este aici, în rețelele de dezinformare și în complicitățile tăcute ale unor segmente ale elitei locale. Este aici prin cei care, din prostie, din frică sau din oportunism, servesc un discurs destabilizator sub masca unui fals patriotism. Unii sunt agenții Kremlinului la București, alții, simpli vectori inconștienți. Dar, așa cum am mai scris, cei mai periculoși rămân „idioții utili” – figuri aparent onorabile, convinse că fac bine, dar care joacă perfect în mâna celor care urmăresc colapsul democrației.
Ce este de făcut?
Nu zgomot, ci claritate. Nu represiune, ci discernământ.
Avem nevoie de leadership care înțelege complexitatea acestor fenomene și refuză tentația soluțiilor facile. Avem nevoie de un sistem educațional care formează cetățeni capabili să recunoască manipularea. Avem nevoie de profesori respectați, jurnaliști integri și o societate care să nu renunțe la rațiune, chiar și atunci când emoția este intensă, iar tentația radicalismului seducătoare.
Am mai spus acest lucru, dar este esențial să repetăm: într-o epocă în care adevărul este contestat de opinie, iar opinia e înlocuită de senzație, luciditatea devine act de rezistență. Poate nu vom putea opri toate valurile care vin. Dar putem consolida digurile – cu calm, cu inteligență, cu o memorie istorică solidă.
Pe 24 august 2023, am tras un semnal de alarmă și am afirmat: „Moscova este aici!”. Din păcate, timpul a confirmat acest lucru, în special cu ocazia alegerilor prezidențiale din noiembrie 2024.
În august 2025, spun cu și mai multă fermitate: „Moscova este tot aici!”, iar dacă nu ne hotărâm să acționăm, vom descoperi că, la alegerile parlamentare din 2028, își va fi înfipt rădăcinile și mai adânc în societatea românească. Iar următoarea redută facilă va fi, evident, Cotroceni, 2030.
Prin urmare, ar fi înțelept să acționăm acum, responsabil, în litera și în spiritul Constituției și al legii, astfel încât România să rămână a românilor, nu să capituleze în fața politicienilor zugrăviți zilnic de propaganda Moscovei drept „patrioți””, scrie Remus Pricopie pe Revista Cultura.
