Ce înseamnă războiul hibrid, extremism și „idiotul util”? Explicațiile lui Remus Pricopie

 

Din păcate, însă, am ajuns să discutăm [iar] despre extremism, manipulare, antisemitism, legionari – termeni destul de vechi –, dar și despre războiul hibrid, atacuri cibernetice sau „idiotul util” – noțiuni relativ noi pentru publicul românesc. Pentru a putea naviga printre aceste borne ale limbajului politic de azi și a da un sens furtunilor geopolitice în mijlocul cărora ne aflăm, cred că este important să aducem câteva clarificări, cel puțin cu privire la semnificația și dinamica istorică a unora dintre aceste concepte.

 

𝐑𝐚̆𝐳𝐛𝐨𝐢𝐮𝐥 𝐡𝐢𝐛𝐫𝐢𝐝 este o formă de confruntare în care actorii statali sau non-statali combină mijloace convenționale și neconvenționale – de la presiune militară, până la manipulare informațională, atacuri cibernetice și subversiune politică – pentru a slăbi adversarul din interior, fără a declara formal război. NATO îl descrie drept „o combinație de activități

 

 coercitive și subversive, metode convenționale și neconvenționale (militare, politice, economice, cibernetice și informaționale), utilizate într-un mod integrat pentru a atinge obiective strategice, fără a declara formal război” (𝑊𝑎𝑟𝑠𝑎𝑤 𝑆𝑢𝑚𝑚𝑖𝑡 𝐶𝑜𝑚𝑚𝑢𝑛𝑖𝑞𝑢𝑒́, 2016).

 

Cu aproape un deceniu înaintea acestui document, analistul militar Frank G. Hoffman vorbea despre fuziunea coerentă a capabilităților de război convențional, tacticilor neregulate, terorismului și activităților criminale (𝐶𝑜𝑛𝑓𝑙𝑖𝑐𝑡 𝑖𝑛 𝑡ℎ𝑒 21𝑠𝑡 𝐶𝑒𝑛𝑡𝑢𝑟𝑦: 𝑇ℎ𝑒 𝑅𝑖𝑠𝑒 𝑜𝑓 𝐻𝑦𝑏𝑟𝑖𝑑 𝑊𝑎𝑟𝑠, 2007).

 

Ironic sau nu, conceptul de război hibrid, teoretizat de Hoffman, ajunge relativ repede să fie integrat în vocabularul politico-militar al Kremlinului și ridicat la stadiul de „strategie asumată”, fie prin documente oficiale, fie prin declarații ale unor înalți demnitari ruși.

 

În sens clasic, Carl von Clausewitz afirma că „războiul este continuarea politicii prin alte mijloace” (𝐷𝑒𝑠𝑝𝑟𝑒 𝑟𝑎̆𝑧𝑏𝑜𝑖, 1832). În epoca noastră, războiul hibrid este continuarea politicii prin toate mijloacele posibile – inclusiv prin manipularea minților și emoțiilor – cu scopul de a înfrânge adversarul fără a-i ocupa (fizic) teritoriul. Această strategie se bazează pe erodarea coeziunii interne, pe cultivarea neîncrederii și pe subminarea legitimității instituțiilor democratice.

 

Deși instrumentele războiului hibrid sunt multiple și complexe – de la manipularea informațională și atacurile cibernetice, până la presiunea economică și sabotajul infrastructurii – în această analiză mă voi concentra asupra a două elemente particulare, dar extrem de eficiente: exploatarea extremismului și folosirea „idiotului util”.

 

𝐄𝐱𝐭𝐫𝐞𝐦𝐢𝐬𝐦𝐮𝐥 este o atitudine politică sau ideologică care respinge pluralismul și compromisul, cultivă ura și excluderea și propune soluții radicale, care subminează regulile și valorile fundamentale ale democrației.

 

Prin urmare, orice contribuie la creșterea contrastului și tensiunii în societate poate fi folosit ca „valută forte” în războiul hibrid. Ideile radicale, fie ele politice, etnice, religioase sau culturale, devin teren fertil pentru operațiuni de destabilizare. Actorii ostili cultivă deliberat aceste tensiuni, sprijină sau infiltrează grupări radicale și amplifică discursurile de ură pentru a polariza societatea. În loc să vină sub forma unei invazii militare, atacul apare sub forma unei fracturi interne, între cetățeni care nu se mai percep ca parte a aceluiași destin comun.

 

Această abordare nu este nouă – o găsim în cele mai vechi manuale de război sau de filosofie politică –, dar capătă valențe noi odată cu dinamica mijloacelor de comunicare și comunicații globale. Alimentarea extremismului, ca ax central al războiului hibrid, nu este nici accidentală, nici improvizată.

 

Oficiali ruși de rang înalt au recunoscut explicit că susțin „în toate modurile posibile” – „𝑎𝑝𝑒𝑟𝑡𝑢𝑚 𝑒𝑡 𝑠𝑒𝑐𝑟𝑒𝑡𝑢𝑚” (deschis și secret) – forțele politice din Occident care le servesc interesele. Declarația, care aparține fostului președinte Dmitri Medvedev (februarie 2024), confirmă sprijinul Rusiei pentru candidați și partide cu programe „naționale”, ostile globalismului occidental – o dovadă că teoria războiului hibrid a devenit practică asumată la Kremlin.

 

În România, această strategie se vede în modul în care temele extremiste sunt reciclate și reambalate: teama „pericolului extern” este combinată cu resentimentele istorice, miturile naționale sunt rescrise pentru a justifica izolaționismul, iar alianțele strategice occidentale sunt prezentate ca acte de „trădare” a interesului național. Pe rețelele sociale, campaniile de dezinformare introduc conținut aparent inofensiv, dar cu subtext radical, menit să normalizeze idei care altădată erau marginale. Astfel, extremismul nu mai apare ca un curent marginal, ci ca o voce „legitimă” în dezbaterea publică.

 

În această ecuație apare și „𝐢𝐝𝐢𝐨𝐭𝐮𝐥 𝐮𝐭𝐢𝐥” – termen consacrat în perioada Războiului Rece, folosit pentru a descrie persoanele care, fără a fi agenți direcți ai unui regim sau ai unei puteri străine, promovează sau validează, adesea din naivitate, vanitate sau orbire ideologică, narativele și obiectivele inamicului. Zbigniew Brzezinski sublinia că succesul subversiunii ideologice depinde de existența unor vectori credibili „din interior”, capabili să reproducă mesajul ostil fără a părea manipulați (𝑇ℎ𝑒 𝐺𝑟𝑎𝑛𝑑 𝐹𝑎𝑖𝑙𝑢𝑟𝑒, 1989). „Idiotul util” se vede pe sine ca apărător al unei cauze „drepte”, dar devine multiplicator al propagandei ostile.

 

În contextul actual, „idiotul util” poate fi atât persoana care propagă inconștient narativele care atacă fibra socială și istorică a propriei națiuni, cât și politicianul care, motivat de câștiguri electorale pe termen scurt, adoptă retorica și pozițiile ce servesc intereselor strategice ale adversarilor (teme care pot fi încadrate la populism, suveranism, conspiraționism etc.).

 

Mesaje de tipul „Avem bani de armament, dar nu avem bani de pensii”, „Cerealele din Ucraina ne falimentează agricultura”, „Nu avem grijă de copiii noștri, dar avem grijă de copiii ucrainenilor.”, „Să batem cu pumnul în masă, la Bruxelles, pentru a le arăta cine suntem cu adevărat!”,

 

 „Votul nostru nu mai contează, iar câștigătorul alegerilor este stabilit la Bruxelles”, „Franța nu se mai satură! Ne-au luat până și apa din Vidraru”, „Statul Paralel controlează tot!” sunt exemple ilustrative ale unor narative false, multiplicate pe logica „idiotului util” de comunicare socio-politică.

 

Distincția dintre naivitate și complicitate devine secundară atunci când efectul final este același: erodarea încrederii în instituțiile democratice.

 

În războiul hibrid contemporan, acest profil este extrem de valoros: este perceput ca fiind „din interior”, deci credibil, și poate duce mesajul radical în medii altfel refractare la propaganda directă. În acest context, Timothy Snyder avertiza, în urmă cu câțiva ani, că în epoca „post-adevărului” și a platformelor digitale, oamenii care repetă necritic un narativ fabricat devin mai eficienți decât agenții clasici de propagandă (𝑇ℎ𝑒 𝑅𝑜𝑎𝑑 𝑡𝑜 𝑈𝑛𝑓𝑟𝑒𝑒𝑑𝑜𝑚, 2018).

 

Înțelegerea acestui tip de confruntare nu mai poate fi redusă la arme sau la instituții. Așa cum arată cercetătoarea Leor Zmigrod, în lumea confruntărilor nevăzute, purtate prin ecrane de televizor sau telefoane mobile, noul câmp de bătălie a devenit chiar creierul uman.

 

Acolo se încearcă trasarea unor „brazde ideologice”, prin care să fie cultivate ura, dezbinarea și excluderea (𝐶𝑟𝑒𝑖𝑒𝑟𝑢𝑙 𝑖𝑑𝑒𝑜𝑙𝑜𝑔𝑖𝑐. 𝑁𝑒𝑢𝑟𝑜𝑠̦𝑡𝑖𝑖𝑛𝑡̦𝑒𝑙𝑒 𝑝𝑜𝑙𝑖𝑡𝑖𝑐𝑒 𝑠̦𝑖 𝑐𝑟𝑒𝑑𝑖𝑛𝑡̦𝑒𝑙𝑒 𝑟𝑖𝑔𝑖𝑑𝑒, Polirom, 2025). Dacă, în trecut, frontul era geografic, astăzi el se mută în interiorul nostru, în percepțiile și reflexele mentale. Această realitate explică de ce extremismul și „idiotul util” devin atât de eficiente: ele nu doar mobilizează, ci și modelează gândirea, slăbind treptat imunitatea democratică a societății.

 

Fenomenul nu este exclusiv românesc. În SUA, dezinformarea provenită din surse externe a alimentat polarizarea politică și teoriile conspiraționiste, inclusiv cele care au dus la asaltul asupra Capitoliului din 6 ianuarie 2021. În Uniunea Europeană, state precum Ungaria sau Polonia au devenit exemple de cum un guvern ales democratic poate folosi teme radicale și iliberale pentru a modifica regulile jocului politic. În alte cazuri, precum Ucraina înainte de 2014, infiltrarea politică și mediatică a pregătit terenul pentru agresiunea militară.

 

Strategia este simplă, dar eficientă: slăbești coeziunea socială, fragilizezi instituțiile, compromiți liderii credibili și creezi impresia că democrația este un mecanism corupt și inutil. În acest peisaj, extremismul și „idiotul util” devin arme complementare: unul generează tensiunea, celălalt o validează și o propagă.

 

Pentru România, lecția este dublă. Prima – nu trebuie să privim extremismul doar ca pe o problemă internă, ci și ca pe o vulnerabilitate strategică exploatată metodic de actori ostili. A doua – trebuie să recunoaștem și să neutralizăm rolul „idiotului util”, fie că acționează din interes personal, fie că este prins într-o orbire ideologică. Într-un stat democratic, combaterea acestor fenomene nu se face prin măsuri represive, ci prin consolidarea rezilienței democratice: educație civică, memorie istorică protejată de falsificare, transparență instituțională, presă puternică, aflată în slujba interesului public, și un dialog politic bazat pe fapte, nu pe invective”, scrie Remus Pricopie.

 

Războiul hibrid nu are un moment clar de început și de sfârșit, iar victoriile nu se măsoară în teritorii cucerite, ci în minți și convingeri schimbate. Dacă înțelegem că extremismul și „idiotul util” sunt două dintre armele sale preferate – și că utilizarea lor nu este un accident al istoriei, ci o strategie deliberată și articulată –, vom înțelege și de ce vigilența democratică nu este un lux intelectual, ci condiția elementară a libertății noastre.