„Într-un univers alternativ, o femeie slăbuță cu păr castaniu lung, stă pe malul Mării Baltice și se înfioară sub soarele răcoros. Zâmbește în timp ce razele piezișe îi intră în ochi, acoperindu-i câmpul vizual cu o perdea de puricei incandescenți. Are 33 de ani și, de când a ajuns aici, în capitala țării în care a visat să studieze încă din adolescență, a învățat foarte multe despre ceea ce înseamnă o societate care își respectă și își protejează cetățenii. Abia așteaptă să se întoarcă acasă cu noile ei cunoștințe și să le aplice pentru a-și ajuta semenii.
Vântul sfios de iunie îi dezmiardă pielea bronzată și îi amintește că este timpul pentru o baie rapidă, până nu se face frig de-a binelea.
Citește și: Dezbateri finale în procesul Colectiv, la Curtea de Apel București
Într-un alt cosmos, aflat la ani-lumină depărtare de primul, aceeași femeie intră tiptil în camera băiețelului ei în vârstă de 5 ani și se sprijină de perete, surâzând. Năzdrăvanul doarme dus, ținând la piept un urs gras și burtos, pe care l-a botezat „Peticuț”. În câteva minute, va trebui să îl trezească și să-l pregătească pentru o nouă zi. O doare sufletul că îi va strica odihna atât de dulce, dar se consolează repede. Până la vacanța de vară, micul ei grădinițist mai are doar o săptămână. Abia așteaptă să-i dea vestea bună că vor merge pe litoral! Se bucură pentru toți trei, dar, într-un fel, cel mai mult pentru ea, chiar dacă sună egoist. Și-a dorit dintotdeauna să refacă în propria ei familie frumoasele concedii ale Furneștilor, de pe vremea când „echipa” era completă, cu tatăl ei în frunte.
În lumea reală, femeia de 33 ani stă singură în fața unui laptop, urmărind fără tragere de inimă mișcările sacadate ale degetelor ei cicatrizate peste tastele negre, cu litere roșii. Nu a mai ajuns pe malul Mării Baltice pentru că i-a fost imposibil să se înscrie în programul de studii la care aspira în toamna anului 2015. Visul ei răcoros, brăzdat de spuma valurilor, s-a făcut scrum în containerul clubului Colectiv, împreună cu pielea pe care ar fi dezmierdat-o razele soarelui nordic. Drumul luminos pe care și-l desenase în gând a fost înlocuit cu serpentine întunecate și întortocheate ce au purtat-o pe cărările durerii și ale deznădejdii. Coșmarul s-a înstăpânit peste destinul ei, de pe pragul focului și până în lăcașurile nevindecării, și chiar și dincolo de ele. Femeia cu părul castaniu devenit cenușă și trupul firav distrus de flăcări, nu și-a mai dus nici pruncul la grădiniță. Într-o viață trăită în pauzele dintre intervenții chirurgicale, vești proaste despre proces și pastile care acoperă oroarea cu vălul lor chimic, nu își au locul suflete noi și inocente. Nu atunci când umbra aruncata peste ele ar fi mai adâncă decât iubirea.
În lumea reală, stau singură în fața unui laptop și citesc acte de încheiere și știri despre cele mai recente termene din faza de apel a dosarului Colectiv. Zilele de 14, 15 și 16 iunie trebuiau să marcheze finalul calvarului acestor aproape 6 ani de bâjbâieli ale Justiției. Nu s-a întâmplat, ba dimpotrivă. Întâi, Curtea a propus din oficiu punerea în discuție a schimbării încadrării juridice a faptelor inculpaților. Apoi, nu a putut să cadă de acord cu privire la acest aspect și a decis ceva halucinant: disjungerea dosarelor. S-au format astfel două grupe de inculpați – cei „de rând” (patronii și artificierii) și cei „premium”, a căror cauză a fost amânată pentru toamna acestui an. Mai departe, aflu că, de fapt, disjungerea nu se poate face în faza apelului și s-a propus din nou reunirea dosarelor, după ce se hotărâse cu vehemență separarea lor, în ciuda obiecțiilor corecte ridicate de absolut toți avocații părților civile și de procurorii DNA. La ultimul termen, aberația disjungerii a fost înlăturată și dosarele s-au reunit...deși porniseră prin a fi reunite. Un nou termen în dosarul „re-reunit” va avea loc în data de 22 septembrie.
Ce se va petrece atunci, doar Dumnezeu știe.
Întrerup lectura ca să-mi masez brațele. S-a scurs mai bine de o lună de la ultima operație și, după o perioadă de acalmie, umărul stâng a început din nou să mă doară. Zvâcnește sub bluză, în ritmul bătăilor inimii, care mă asurzesc. Sunt mâhnită și trupul meu o știe. Îmi mărturisește tristețea și dezgustul prin disconfortul intens pe care mi-l stârnesc cicatricile, care au devenit barometre ale stării sufletești. Număr zilele până la următoarea programare, până la ușurarea temporară pe care mi-o va aduce o nouă intervenție.
În oricare dintre lumile imaginare pe care le-am descris, Colectiv nu ar fi avut loc. Într-o lume mai apropiată de cea reală, una în care am crezut de fiecare dată când am mers la vot, de fiecare dată când am apărat Justiția din România, de fiecare dată când am ieșit în stradă, săptămâna aceasta ar fi pus capăt unui proces care durează deja de mult prea mult timp. Timp din timpul nostru și așa împuținat de incendiu, de traumele provocate de „tratamentele” primite în spitalele românești și de zecile de operații, cărora, dacă suntem norocoși, li se vor adăuga alte zeci și alte zeci. Timp pe care l-am petrecut fiind mai mult pacienți decât oameni. Timp pe care nu îl vom primi înapoi niciodată. Timp care, pentru unii părinți de la Colectiv, s-a încheiat înainte să se facă dreptate. Timp care le-a fost curmat celor 65 de prieteni, iubiți, copii și părinți morți din cauza a tot ceea ce este mai rău în România. Timp în care vinovații de tragedie au avut vieți normale alături de cei dragi, bucurându-se de sănătate și de prosperitate. Ba chiar avansând în „carieră”.
Aici, însă, în lumea cu adevărat reală, ședințele din cadrul apelului pendulează între diletantism, intenții îndoilenice, găselnițe disperate, spectacole grotești și vociferări jignitoare. „Ați înnebunit sau ce? Am și eu limitele mele!”, zbiară, revoltată, o judecătoare. Nu știu ce ar răspunde alții, dar eu pot să-i spun, pe un ton blând și respectuos, că da, am înnebunit. S-a întâmplat când mi s-au topit ochelarii în palme, în timp ce ardeam într-un club care trebuia să fie sigur. S-a întâmplat când țipetele prietenilor mei au fost înghițite de vaierul flăcărilor. S-a întâmplat când am văzut zeci de tineri răniți, unii inconștienți, alții în agonie, întinși pe asfaltul din fața Colectivului, așteptând o salvare care nu mai venea. S-a întâmplat când am căzut pe bordură, lângă băiatul fără păr și fără pleoape, care se uita în gol, de nerecunoscut, incapabil să clipească. Se legăna încetișor, cu chipul făcut scrum, bâiguind. Privirea lui terifiată, imposibil de acoperit, mi-a rămas gravată în inimă pentru totdeauna și mă surprind deseori uitându-mă la această lume reală cu aceiași ochi îngroziți, pe care nu îi mai poate proteja nimic. Mai ales zilele acestea când am sperat că voi putea, în sfârșit, să las în urmă măcar o parte din ceea ce a însemnat Colectiv, cu sufletul împăcat că s-a făcut dreptate.
Citește și: Asociația Colectiv acuză: Inculpații din dosar ar putea scăpa cu pedepse mai blânde
Nu s-a făcut. Rămâne să mă întreb dacă are rost să mai cred că se va face vreodată. Într-o lume ca aceea în care trăim aici și acum, justiția nu pare să fie sinonimă cu dreptatea și cu democrația, ci cu altceva, ceva hâd și șui, un monstru ascuns după proceduri împinse la extremul legalității, un stăpân atotputernic și lacom care dictează cu certitudinea că se va executa, indiferent de consecințe.
Trebuie să înțelegem că toate acțiunile noastre, toate luptele noastre acerbe cu corupția sunt egale cu 0 dacă justiția nu le consolidează cu sentințe corecte și morale. Noi vom continua să ne zbatem pentru a transforma în realitate lumile din mințile și din inimile noastre, cu prețul sănătății și al fericirii, în timp ce vom exista, concret, într-un univers în răspărul binelui, în care normalitatea nu depășește niciodată pragul unei potențialități îndepărtate. Fără un sistem juridic puternic, independent, curajos, România nu se va preschimba miraculos în locul în care să putem trăi liniștiți, îndestulați, în siguranță, ci va continua să fie această distopie din care fugim făurind universuri paralele. Lumi alternative urzite de unii din doliu, de alții din disperare, unde ne vom întâlni din când în când cu ei, cei uciși de România reală, sau cu noi, cei care am fost sau cei care am fi putut să fim. Cine suntem, de fapt, pare să nu mai aibă leac iar realitatea, dacă avem norocul să îi supraviețuim, rămâne de netrăit.
22 septembrie, 2021. 4 operații.
Număr anesteziile pe care le voi suferi până atunci. Nu mai măsor demult timpul în zile, luni și ani, ci în intervenții. Ca un chirurg rău și nepriceput, Justiția își vede și ea de „lucrare” și taie - pe viu însă - din speranța mea că se va face dreptate în dosarul Colectiv. Taie și extirpă șansa la normalitate a acestui neam”, a scris Alexandra Furnea pe Facebook.
În incendiul de la Colectiv, 65 de tineri, iar alți aproape 150 au ajuns în spitale cu răni grave.
Curtea de Apel a Capitalei a decis să formeze două dosare, urmând ca fostul primar al S4, Cristian Popescu Piedone, funcționarii din primărie și cei doi pompieri să fie judecați separat de patronii clubului.
Ulterior, s-a revenit asupra deciziei.
