De ce reforma administrativă a PSD e un bullshit

Nu este suficient să trasezi niște linii pe hartă și să botezi rezultatul reformă.

România are nevoie de descentralizare fiscală, de cooperare între localități, de criterii transparente pentru distribuirea banilor și de responsabilizarea administrației locale. Are nevoie de mecanisme de solidaritate financiară pentru comunitățile sărace, nu de condamnarea lor administrativă.

Citește și: O comună cu 2.800 de locuitori are un deficit de 16.000.000 lei. Primăria plătește salarii de 3.500.000 lei

Nu trebuie păstrată fiecare primărie cu orice preț. Comasările pot fi necesare acolo unde sunt justificate economic și acceptate în urma unor consultări reale. Dar nici autonomia locală nu trebuie sacrificată pentru economii bugetare care, deocamdată, trebuie demonstrate.

Dacă la capătul reformei vom avea mai puține primării, dar aceeași dependență de București, aceleași servicii proaste și comunități care se simt tot mai puțin reprezentate, n-am rezolvat nimic. Știu că în politica dâmbovițeană principiile sunt un fel de bla bla bla de platou TV, dar de câteva principii depinde schimbarea asta istorică.

Citește și: Din Caraș-Severin, Timiș, Vâlcea, Teleorman ar urma să dispară câte 50 de comune. Cum stau celelalte județe?

România are nevoie de o reformă ca în Polonia, nu de o nouă împărțire a sărăciei

România are 41 de județe și Bucureștiul, peste 3.000 de comune și orașe, o armată de primari, viceprimari, consilieri locali și județeni, plus o birocrație care pare să aibă un singur instinct: să nu dispară niciodată.

Și, când vine vorba despre reforma administrativ-teritorială, politicienii noștri au o imaginație extraordinară; nu pentru a schimba sistemul, ci pentru a-l conserva sub alte denumiri.
PSD vorbește despre reorganizare administrativă, despre comasări, economii și eficiență.

Citește și: Grevă la Curtici, oraș cu 7.500 locuitori. Primăria are 166 angajați și dă 12.500.000 lei pe salarii

Dar adevărata întrebare nu este câte primării putem desființa, ci câtă putere suntem dispuși să mutăm de la București către comunitățile locale - și asta pentru că reforma administrativă nu înseamnă să desenezi alte granițe pe hartă, ci să schimbi raportul dintre cetățean și stat. Cazul Cavnic, din Maramureș, e relevant: e pe plus, are cam tot ce e nevoie în oraș, dar o ștampilă de la București îi poate schimba destinul - și mai multe nu zic eu:

„Țara Maramureșului, din istoria voievozilor, de la Pintea încoace, a fost țară. Noi ne-am unit cu țara în 1918. [Dacă reforma administrativ-teritorială are loc], atunci noi vom face referendum să ne rupem de România Mare. Să revenim înapoi la statutul nostru de țara Maramureșului. De ce veniți să ne călcați în picioare independența? (...) Maramureșul a fost independent”, a spus Vladimir Petruț, primarul de Cavnic. Mai vreți?

Dacă vrem un model serios, nu trebuie să-l inventăm. Îl avem la câteva sute de kilometri de noi și se numește Polonia.

Polonezii au făcut reforma, noi am tot amețit-o cu comisii și comitete

În 1999, Polonia a trecut de la 49 de voievodate la 16, dar aceasta a fost doar partea vizibilă a reformei. Schimbarea fundamentală a fost construirea unei administrații pe trei niveluri: comunele (gmina), districtele (powiat) și regiunile (województwo).

Mai important, polonezii au înțeles că descentralizarea fără bani este o farsă; au atribuit deci administrațiilor locale și regionale responsabilități, venituri proprii și cote din impozitele naționale, au creat instituții regionale alese democratic, capabile să decidă asupra dezvoltării economice, infrastructurii și investițiilor.

Statul central și-a păstrat atribuțiile suverane, iar reprezentantul guvernului în regiune supraveghează legalitatea, nu conduce politic administrația regională.

Nu este un paradis administrativ, există și în Polonia conflicte între autoritățile centrale și cele locale, inegalități regionale și dependență de transferurile bugetare. Dar există o diferență esențială față de România: regiunea este o instituție politică și administrativă reală, nu doar o etichetă statistică pentru fondurile europene.

Polonia a înțeles că un stat puternic nu este neapărat un stat centralizat. Dimpotrivă, poate deveni mai puternic atunci când renunță să decidă totul de la centru. România încă se teme de această idee.

Opt sau zece regiuni, nu cincisprezece noi feude.

Dacă am aplica logica poloneză, România ar putea renunța la actualele județe ca nivel administrativ și ar putea construi opt sau zece regiuni puternice, cu parlamente regionale, executive alese și bugete proprii.

Nu propun să copiem mecanic harta Poloniei, ci să-i copiem curajul instituțional. Știu, e greu - peticul e tradiția politică românească… Multi dintre cei care au scuipat cand auzeau de regionalizare vin acum să spună că ei știu totul despre asta - se numeste himenoplastie și curvele din politică apelează mereu la ea.

Și aici mai apare o întrebare, pe care politicienii români o evită cu încăpățânare: de ce ne este atât de frică de regiunile istorice?

De ce Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul, Moldova, Bucovina, Dobrogea, Muntenia sau Oltenia ar fi periculoase ca repere pentru organizarea administrativă?

Au dispărut Bavaria din Germania, Tirolul din Austria sau Valle d’Aosta din Italia pentru că au instituții regionale puternice? Minorități? Istorie de secole? Dimpotrivă, identitățile istorice pot coexista cu apartenența la un stat comun și aduc o plus valoare la care mulți doar visează.

Sigur, granițele istorice nu se suprapun întotdeauna peste realitățile economice și demografice, dar tocmai de aceea trebuie discutate, nu transformate în tabuuri.

O reformă serioasă ar trebui să respecte și continuitatea culturală a comunităților. Mi s-ar părea absurd să desenăm o hartă în care Covasna ajunge într-o regiune, iar Harghita și Mureșul în alta, fără o justificare solidă și fără consultarea celor afectați.

Nu trebuie să fii adeptul autonomiei etnice ca să înțelegi că identitatea culturală contează. Și nu trebuie să te temi de limba maghiară ca să aperi unitatea statului român.

Unitatea unui stat democratic nu se construiește prin fragmentarea artificială a comunităților, ci prin încredere, reprezentare și instituții funcționale.

Aș desființa județele, nu comunitățile și aș merge chiar mai departe decât modelul polonez.

Aș desființa cele 41 de județe ca unități administrative și le-aș înlocui cu regiuni puternice. Între regiune și comună aș crea districte administrative, inspirate de powiat-urile poloneze, dar fără obligația de a reproduce toate instituțiile și funcțiile actualelor consilii județene.

Polonia are, în 2026, 16 voievodate, 314 districte teritoriale, 66 de orașe cu atribuții de district și 2.479 de comune. Acestea sunt cifrele oficiale.

România ar putea avea, ca ipoteză de reformă, opt-zece regiuni, aproximativ 100-150 de districte administrative și comune reorganizate în funcție de populație, accesibilitate și capacitatea financiară; cifrele exacte ar trebui stabilite printr-un studiu, nu prin negocieri între baronii locali.

Dar atenție: aș păstra identitatea localităților, chiar dacă unele primării ar fi comasate.

Un sat cu 800 de locuitori nu trebuie să dispară de pe hartă pentru că nu-și poate plăti primarul. Poate să-și păstreze numele, tradițiile, școala, biserica și patrimoniul, chiar dacă serviciile administrative sunt gestionate împreună cu alte localități. Și da, identitatea unei comunități nu se măsoară în numărul funcționarilor de la primărie.

Și încă ceva: aș elimina suprapunerile dintre instituții. Nu avem nevoie de trei administrații care verifică aceleași documente și de patru șefi care își pasează responsabilitatea.

Un drum regional trebuie administrat de regiune; un serviciu local, de comună; un spital cu rol regional, de autoritatea regională. Responsabilități clare, bugete clare, răspundere clară.

Banii trebuie să rămână acolo unde sunt produși

Adevărata revoluție ar fi însă financiară.

Ce autonomie are Clujul dacă pentru investiții majore trebuie să stea cu mâna întinsă la București? De ce trebuie să decidă un minister ce proiect de dezvoltare este prioritar pentru Banat sau Dobrogea?

Aș introduce o regulă simplă: o parte substanțială și predictibilă din impozitele generate într-o regiune să rămână la dispoziția administrațiilor sale locale și regionale.

Regiunile ar trebui să poată finanța infrastructură, spitale, școli profesionale, transport regional și investiții strategice. Ar putea avea instrumente fiscale proprii, în limitele stabilite prin lege.

Știu, asta îi sperie pe mulți, dar autonomia financiară nu înseamnă abandonarea regiunilor sărace; aș construi un mecanism național de solidaritate interregională, prin care regiunile mai prospere contribuie la finanțarea serviciilor publice esențiale din cele mai puțin dezvoltate.

Exact aici se vede diferența dintre descentralizare și egoism regional.

Nu e vorba de o Transilvanie bogată și o Moldovă abandonată, ci de o Moldovă care să aibă instituțiile, resursele și libertatea de a-și construi propria prosperitate.

Centralismul românesc nu a eliminat decalajele dintre regiuni, ci le-a administrat vreme de decenii, în beneficiul celor din vârf - cum se explică faptul că în cele mai sărace locuri din România sunt și cei mai puternici baroni?

O reformă adevărată ar cere schimbarea Constituției

Există, firește, un obstacol juridic. Constituția României consacră organizarea administrativă în comune, orașe și județe. Înlocuirea județelor cu regiuni administrative ar necesita revizuirea Constituției, nu doar adoptarea unei legi ordinare - asta dacă nu recurgi la o fentă de genul “bine, de mâine numim județe și ceea ce știm foarte bine ca există ca regiuni”.

O reformă de asemenea amploare ar trebui să fie rezultatul unei dezbateri naționale, al consultării comunităților și al unui referendum constituțional, asta dacă vrem menționarea termenului “regiune” in Constituție. Nu se face peste noapte și nici printr-un ordin venit de la București.

Dar problema istorică a clasei politice românești e alta: preferă reformele mici, negociate în interiorul sistemului, în locul schimbărilor care ar modifica sistemul însuși.

Regionalizarea adevărată ar însemna pierderea unor instrumente de control politic, ar însemna mai puține funcții de distribuit, mai puțini intermediari între cetățean și buget și mai puțină dependență de ministere - dar pentru partidele care au transformat administrația într-o rețea de fidelități politice, aceasta este o perspectivă mult mai amenințătoare decât orice hartă cu regiuni istorice.

De ce a putut Polonia și România nu?

În 1999, Polonia nu era mai bogată decât România de astăzi. Nu avea infrastructura și forța economică pe care le are acum, dar a avut capacitatea politică de a schimba arhitectura statului.

Mai trebuie spus ceva: reforma administrativă nu explică singură succesul economic polonez, ar fi o exagerare afirmația. Dar descentralizarea a creat instituții regionale care au putut participa activ la dezvoltarea economică și la gestionarea investițiilor.

Noi am preferat să păstrăm un model în care județul este prea mic pentru marile proiecte regionale, dar suficient de important pentru controlul politic al resurselor.

Și, în loc să discutăm despre transferul puterii, discutăm despre reducerea numărului de primari, comasare și alte lucruri care țin de detalii de fapt.

Nu doar numărul comunelor este principala problemă a României, ci faptul că am construit o administrație în care aproape toată lumea depinde de cineva aflat mai sus.

Primarul depinde de consiliul județean, Consiliul județean depinde de guvern. Guvernul distribuie resurse, iar partidul aflat la putere culege dividendele politice.

Aceasta nu este descentralizare; se numește clientelism administrativ.
O reformă de inspirație poloneză ar putea rupe acest mecanism - e adevărat, nu automat și nu fără riscuri.

Baronii județeni se pot transforma foarte ușor în baroni regionali dacă nu există transparență, controale independente și reguli împotriva capturării instituțiilor și mai ales justiție…

De aceea, odată cu regionalizarea, ar trebui introduse audituri publice obligatorii, transparența contractelor și mecanisme clare de control al cheltuielilor. Plus, repet: justiție - da, știu, seamănă a moară stricată, dar trăim în România celor peste 10 000 de dosare prescrise.
Nu vrem să mutăm corupția de la județ la regiune, ci să schimbăm felul în care funcționează puterea.

Reforma de care se teme Bucureștiul

În fond, alegerea este simplă: putem continua să peticim actualul sistem, să comasăm câteva sute de comune, să desființăm niște posturi și să prezentăm rezultatul drept o mare victorie administrativă.
Sau putem face ceea ce Polonia a avut curajul să facă în urmă cu aproape trei decenii: să reconstruim administrația în jurul comunităților și al regiunilor, nu în jurul intereselor partidelor.

E vitală a doua variantă: cu regiuni puternice, cu identități istorice respectate, cu autonomie financiară reală și cu un stat central care se ocupă de ceea ce trebuie să facă un stat central: apărare, politică externă, securitate națională, justiție și marile politici publice.

Restul trebuie decis cât mai aproape de cetățean.

Pentru că Transilvania nu devine mai puțin românească dacă își administrează singură o parte mai mare din bani. Banatul nu amenință unitatea țării dacă își decide prioritățile economice. Iar Dobrogea nu devine un pericol pentru stat dacă are instituții regionale puternice.

Dimpotrivă, un stat care are încredere în propriile comunități este mai solid decât unul care încearcă să le controleze permanent.

Polonia a făcut reforma administrativă pentru a moderniza statul. România riscă să facă reforma doar pentru a moderniza aparențele.

Și poate că aceasta este cea mai bună definiție a problemei noastre: nu ne lipsesc modelele europene, ci curajul de a renunța la un sistem din care prea mulți politicieni trăiesc foarte bine cotcodăcind electoral a reformă.