De ce cred că România are o problemă imensă. E foarte fierbinte la Berlin!
Ceea ce se negociază acum în Europa ar putea fi mult mai important pentru viitorul nostru decât toate disputele politice de la București.
Oaie neagră a Europei de decenii, România trebuie acum să facă două lucruri în același timp: să se apere de pericolele din afară și să se repare pe dinăuntru.
Citeşte şi: Câte miliarde de euro a primit România de la UE fără să dea nimic în schimb. Mai mult ca Ungaria
Știrile de astăzi ar trebui să provoace o discuție foarte serioasă la București. Potrivit Bloomberg, Rusia ar fi pus din nou pe masa negocierilor condiția retragerii prezenței militare NATO la configurația din 1997. Adică înainte ca România, Polonia, Cehia, Ungaria, statele baltice și alte țări din Europa Centrală și de Est să intre în Alianță.
Citeşte şi: Boloş: „Balanţa financiară netă ne arată un plus de 65 miliarde euro de la aderarea la UE”
În schimb, Putin ar fi dispus să ofere concesii militare în Kaliningrad.
Kushner și Witkoff exact despre asta vorbesc acum la Berlin; pun problema în fața europenilor, nu înseamnă că Washingtonul e de acord - trebuie spus asta foarte clar.
Observați proporțiile târgului? Rusia ar oferi o retragere dintr-o enclavă militarizată proprie, dar ar pretinde reducerea prezenței militare occidentale pe teritoriul unor state suverane. Inclusiv România.
Nu vorbim despre un schimb de teritorii, ci despre ceva mult mai periculos: un schimb de suveranitate strategică - Moscova încearcă să transforme securitatea unor țări independente într-o monedă de negociere între marile puteri.
Iar dacă această propunere ajunge să fie discutată serios la Berlin, atunci problema nu mai este doar Ucraina - întreaga arhitectură de securitate europeană construită după Războiul Rece e pusă în discuție.
Berlinul negociază pacea. Dar securitatea cui? Aici este marea capcană a lui Putin.
El nu cere neapărat ca fostele țări comuniste să iasă din NATO - știe că ar fi prea mult, prea brutal și prea greu de acceptat. Cere ceva care poate părea, la prima vedere, mai rezonabil: reducerea prezenței militare a Alianței în țările intrate după 1997.
Cu alte cuvinte, România ar putea rămâne membră NATO, dar cu o capacitate de apărare aliată diminuată.
Am avea în continuare articolul 5, dar o parte dintre instrumentele militare care îl fac credibil ar fi slăbite. Și mă refer la România, putem pune și Bulgaria și poate Balticele - Polonia e deja în altă ligă, egală cu marile puteri europene.
Aici apare întrebarea: ce valoare mai are solidaritatea militară dacă tocmai în statele cele mai expuse agresiunii rusești reduci capacitatea de descurajare? Adică în România și Bulgaria, deja cu atacuri și morți apele teritoriale.
Este exact ceea ce Moscova încearcă de ani întregi: să împartă NATO în două categorii de membri. Cei vechi, cu securitate deplină, și cei noi, cărora Rusia ar vrea să le limiteze opțiunile militare.
Să ne înțelegem. Aderarea României la NATO, în 2004, nu a fost un cadou făcut de Washington. A fost o alegere suverană, susținută politic și social, și acceptată de celelalte state membre - nici Putin, nici Trump, nici vreun negociator de la Berlin nu au dreptul să anuleze această alegere peste capul nostru.
Iar faptul că emisarii americani ar fi transmis europenilor propunerile Moscovei nu înseamnă, repet, automat că Washingtonul le și acceptă. Dar înseamnă că asemenea idei pot intra în circuitul diplomatic. Și asta este deja suficient de grav pentru a cere o reacție românească foarte serioasă - probabil asta e rațiunea prin care România are acum două guverne într-unul singur, așa se explică de ce premierul Niculescu a transferat atâta putere vicepremierului Marian Neacșu.
În acest context, cred că România trebuie să-și reorganizeze urgent prioritățile guvernării, trebuie să funcționeze pe două fronturi distincte,.
Primul front este cel extern: securitate, diplomație, apărare, energie, finanțe și credibilitate internațională.
Al doilea este cel intern: reforma administrației, reducerea cheltuielilor, eliminarea risipei, restructurarea instituțiilor și modernizarea statului.
De ce această separare Pentru că România nu-și mai permite luxul de a trata toate problemele ca și cum ar avea aceeași urgență.
La Berlin, la Bruxelles și la Washington se poate decide direcția securității europene pentru următoarele decenii. La București, noi încă ne certăm pentru cine pierde o direcție județeană, cine își păstrează oamenii în ministere și cine plătește costul electoral al reformei.
Putin nu așteaptă să terminăm noi reorganizarea comunelor. Nici piețele financiare nu așteaptă până când partidele vor considera oportun electoral să reducă deficitul.
Primul front: România trebuie să fie la masa unde se discută securitatea ei. Nu este suficient să spunem că avem garanții NATO.
Trebuie să ne asigurăm că aceste garanții nu sunt diluate printr-un compromis diplomatic prezentat drept o mare victorie a păcii.
România trebuie să construiască o poziție comună cu Polonia, statele baltice, Finlanda și celelalte țări care înțeleg din propria istorie ce înseamnă să fii vecin cu Rusia, să transmită limpede Washingtonului că securitatea flancului estic nu poate fi negociată ca o anexă a dosarului ucrainean.
Dar aici intervine și păcatul tradițional românesc: fiscalitatea. Un stat cu deficite cronice, datorii în creștere și instituții ineficiente are mai puțină libertate strategică decât unul cu finanțe solide. Când îi auzi pe neterminații ăia de Manole, Grindeanu & Co cum promit teancuri de bani, te ia cu capul…
Securitatea militară și securitatea financiară nu mai pot fi tratate separat. România are nevoie de bani pentru apărare, infrastructură strategică, energie și reziliență. Iar credibilitatea sa în fața partenerilor depinde și de capacitatea de a-și respecta angajamentele bugetare. Nu poți cere aliaților să investească în securitatea ta dacă tu continui să finanțezi fără discernământ propriul aparat birocratic.
Al doilea front: reforma internă, fără teatrul politic obișnuit.
Și aici lucrurile trebuie făcute repede, dar nu oricum. Și mai e un pericol: curvăsăria pesedistă a impozitării progresive.
Pe scurt: cota unică a adus mai mulți bani la buget decât impozitul progresiv - logica e deci că PSD pregătește o anestezie bugetară în locul reformelor care ar aduce cu adevărat bani. Hai să luăm de la cei cu salarii mai mari de 6000 de lei, adică medici, specialiști, profesori, să dăm la ăi cu salarii minime; nu contează ca mai dăm un șut în ficați clasei medii și antreprenorilor; amantele și nepoții să ne trăiască! Mari și istorice jeguri!
România nu are nevoie de încă o reformă anunțată la televizor, transformată într-o negociere între baronii locali și îngropată după primele proteste.
Reorganizarea administrației, eliminarea instituțiilor inutile, digitalizarea serviciilor publice, reducerea funcțiilor politizate și disciplina cheltuielilor trebuie să devină priorități imediate. L-au pus pe Neacșu vicepremier pentru că nimeni nu comentează în fața lui - asta poate fi un lucru bun. De văzut ce va face cu atâta putere, de văzut dacă nu cumva premierul Niculescu însuși își pregătește plecarea.
Viteza este importantă. Dar o reformă proastă, făcută repede, poate costa mai mult decât absența ei.
Și aici ajungem la cealaltă știre a zilei: premierul Luca Niculescu i-a delegat vicepremierului Marian Neacșu atribuții de coordonare asupra ministerelor, inclusiv posibilitatea de a aviza proiecte cu impact bugetar.
Nu spun că o asemenea delegare este, în sine, nejustificată. Un premier poate avea nevoie de un coordonator puternic al activității guvernamentale.
Dar problema este politică și strategică: cine are ultimul cuvânt?
O parte poate să vorbească despre reformă și responsabilitate, iar cealaltă să protejeze sistemul existent. O parte să promită partenerilor occidentali disciplină fiscală, iar cealaltă să negocieze excepții pentru propriile ministere și administrații.
Poate că cea mai mare vulnerabilitate a României nu este nici lipsa banilor, nici lipsa armamentului, nici măcar slăbiciunea instituțiilor - e incapacitatea clasei politice de a înțelege diferența dintre o criză obișnuită și un moment istoric.
Am intrat în NATO într-o lume în care extinderea democrației și a securității occidentale părea aproape ireversibilă. Astăzi, Rusia încearcă să întoarcă această istorie, China urmărește reașezarea raporturilor de putere, iar Statele Unite își reconsideră prioritățile și costurile angajamentelor internaționale.
Nu știm cum va arăta Europa peste zece ani, dar știm că România nu-și poate permite să intre în această perioadă cu un stat blocat administrativ, vulnerabil financiar și divizat politic.
Miza e istorică: poate deveni România suficient de puternică în interior pentru a-și apăra interesele în exterior?
În timp ce Putin încearcă să redeseneze arhitectura de securitate a Europei, România își redesenează arhitectura puterii guvernamentale. Numai că prima operațiune urmărește extinderea influenței Moscovei, iar a doua riscă să extindă influența unui singur partid asupra statului.
România are nevoie de un guvern împărțit după urgențele țării, nu după interesele partidelor.
Iar când Putin încearcă să decidă câtă securitate are voie să aibă România, dacă politicienii noștri continuă să confunde guvernarea cu împărțirea puterii, s-ar putea ca, într-o bună zi, să descopere că au împărțit între ei un stat care nu mai are voie să-și decidă singur viitorul.
PS: sper să nu asistăm în curând la demisia sau demiterea lui Nazare