Când a apărut Parlamentul în România? La început, Senatul a fost denumit Corp Ponderator. Care a fost motivul?
Parlamentul a apărut în România în secolul al XIX-lea, mai întâi într-o formă incipentă, apoi apropiindu-se tot mai mult de formula pe care o avem și astăzi, a sistemului bicameral. La început, Senatul a purtat numele de Corp Ponderator, actuala denumire fiind legiferată în 1866.
În privința Palamentului, poate că mulți români se întreabă de ce e nevoie de două camere separate, Camera Deputaților și Senatul și de unde vine această împărțire.
Corpul Ponderator (sau Adunarea Ponderatoare) a fost prima formă de Senat din istoria constituțională a României, înființată în anul 1864 de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza.
Această instituție a marcat trecerea României de la un parlament unicameral la unul bicameral, funcționând ca o cameră superioară concepută pentru a modera și echilibra deciziile legislative.
Prima formă de Parlament au fost Adunările Obștești din Țările Române
Prima formă de parlamentarism, cu toate limitările pe care le avea, a apărut prin Regulamentele Organice, intrate în vigoare în mai 1831, în Țara Românească și în ianuarie 1832, în Moldova.
Secolul al XIX-lea a adus multe și mari transformări ale vieții politice din Țările Române, pe fondul unei lupte tot mai intense a boierimii și intelectualității autohtone pentru câștigarea unei autonomii tot mai mari, chiar a independenței, față de Marile Puteri, mai precis Imperiul Otoman și Rusia.
În perioada 1828-1834, Țările Române au fost ocupate de Imperiul țarist, intrând sub protectoratul rusesc în urma războiului ruso-turc din 1828-1829.
Acum apare și prima formă de constituție sub forma Regulamentelor Organice, intrate în vigoare la date diferite în fiecare dintre Țările Române.
Planurile Regulamentelor Organice au fost elaborate de un comitet format din opt boieri mari, câte patru din fiecare principat, la care se adăuga o comisie de „supervizare” rusească.
Proiectele elaborate de acest comitet au fost dezbătute și adoptate de Adunările Extraordinare din Țara Românească și Moldova, în mai 1831, respectiv ianuarie 1832.
Pentru prima dată, puterea legislativă - acordată Adunării Obștești - era despărțită de puterea executivă și de cea judecătorească.
Adunarea se afla sub președinția mitropolitului și era formată din episcopii eparhioți, 20 de mari boieri în Țara Românească și 16 în Moldova, precum și 18 deputați de județe în Muntenia și 16 în Moldova.
Aceștia din urmă trebuia să fie boieri sau fii de boieri, în vârstă de 30 de ani, aleși de boierii și fiii boierilor pământeni din județ.
Citește și: Cine a fost amanta lui Alexandru Ioan Cuza? I-a făcut doi copii, l-a părăsit când domnitorul s-a îmbolnăvit
Numărul total de membri era de 43 în Țara Românească și 35 în Moldova, potrivit historia.ro.
Conform Regulamentului Organic, „alegerile” acestor deputați de către ansamblul clasei boierești au fost fixate la fiecare cinci ani.
Trebuie menționat că inițiativa legilor aparținea numai domnitorului, Adunarea neputând exprima decât dorințe. Adunarea vota bugetul și stabilea impozitele conform prevederilor stabilite de Regulamentul Organic.
Corpul Ponderator, viitorul Senat, înființat de Cuza, în 1864
Interesant este că, deoarece se întâmpla deseori ca deputații să lipsească nemotivat, în 1834 s-a hotărât ca cei care lipseau fără motiv la trei ședințe consecutive să fie excluși din Adunare.
În urma înfrângerii Rusiei în războiul Crimeii (1853-1856) și a Congresului de la Paris din 13/25 februarie-18/30 martie 1856, protectoratul acesteia asupra Principatelor s-a încheiat.
În tratatul semnat la 18/30 martie 1856 se prevedea ca locul protectoratului să fie luat de garanția colectivă a Marilor Puteri europene (Franța, Marea Britanie, Austria, Rusia, Prusia, Imperiul Otoman și Regatul Sardiniei).
Prin același tratat se menținea suzeranitatea otomană, care se obliga în schimb să respecte administrația independentă și națională a Principatelor, precum și deplina libertate a cultului, a legislației, a comerțului și navigației.
Tot atunci s-a hotărât asupra convocării de Adunări (divanuri) ad-hoc, care să se pronunțe asupra organizării viitoare a celor două țări.
După doi ani, în august 1858, a fost semnată Convenția de la Paris care a devenit noul statut fundamental al Principatelor.
Cele două țări române erau încă menținute sub suzeranitatea Porții, dar și sub „garanția colectivă” a celorlalte Mari Puteri.
Ele urmau „să se administreze liber și în afara oricărei ingerințe a Înaltei Porți” purtând denumirea de „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, după cum menționează documentul publicat pe legislatie.just.ro.
Fiecare principat urma să fie condus de câte un domn și miniștrii săi, separația administrativ-politică fiind menținută mai departe.
Puterea legislativă urma să fie exercitată colectiv de domn, Adunarea Electivă din țara respectivă și Comisia Centrală nou instituită, comună Principatelor.
La trei ani după alegerea, în ianuarie 1859, a lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor unic al Principatelor, în ianuarie 1862 a luat ființă o singură Adunare Electivă a Principatelor Unite, deputații moldoveni, alăturându- se celor munteni, la București.
Această măsură a fost posibilă în urma recunoașterii unirii depline a Principatelor de către puterea suzerană, Turcia, inițial doar pe timpul domniei lui Cuza.
Neputând aplica marile reforme pe care le doare, în primul rând cea agrară, din cauza opoziției marii boierimi ce domina Adunarea Electivă, Cuza a dat o lovituri de stat, dizolvând Adunarea care dăduse vot de blam guvernului condus de Mihail Kogălniceanu.
Ulterior, în mai 1864, a fost adoptat prin plebiscit Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris, act ce a devenit noua Constituție a țării.
El reflecta evoluția istorică liberală și progresul social spre un sistem legislativ național bazat pe capacitatea – pentru prima oară – de legiferare internă, fără intervenția marilor puteri garante ale respectării Convenției de la Paris, a fostei puteri protectoare, Rusia țaristă, sau a celei suzerane, Turcia.
În ciuda numelui care dorea să liniștească suspiciunile Marilor Puteri, Statutul schimba radical sensul Convenției de la Paris din 1858, sporind drepturile puterii executive în dauna puterii legislative.
Odată cu noua constituție a apărut o nouă cameră parlamentară, Corpul Ponderator (sau Adunarea Ponderatoare), prima formă de Senat din istoria constituțională a României.
Această instituție a marcat trecerea României de la un parlament unicameral la unul bicameral, funcționând ca o cameră superioară concepută pentru a modera și echilibra deciziile legislative.
A fost actul de naștere a sistemului bicameral în România, cel care funcționează și astăzi.
Cuza a creat Corpul Ponderator (Senatul) pentru a contracara opoziția marilor moșieri din Adunarea Electivă (camera inferioară) și pentru a asigura un control mai mare asupra procesului legislativ.
Și asta, pentru că membrii noii camere nu erau aleși prin vot, ci numiți în mare parte de către domnitor sau făceau parte din structuri de drept (precum mitropoliții și episcopii).
Doi ani mai târziu, după abdicarea lui Cuza și venirea pe tron a Principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen (devenit, din 1881, regele Carol I), prin noua Constituție promulgată la 1 iulie 1866, Corpul Ponderator a fost redenumit oficial Senat, păstrându-și rolul de cameră moderatoare în sistemul bicameral românesc.
Citește și: Câte lovituri de stat au fost în România? Alexandru Ioan Cuza, autorul primului act de acest fel
La ora actuală, Senatul nu mai are rolul specific de noderare, ci este egală în drepturi cu Camera Deputaților, putând avea inițiative legislative și votul decisiv în privința legilor care intră în competența sa conform articolului 75 din Constituția României din 1991.
