marți 17 noiembrie
EUR 5.3494 USD 4.8600
Abonează-te
Newsweek România

De ce vă e frică de regiunile istorice?

Data publicării: 17.11.2026 • 09:50
Sabin Gherman

Există o întrebare pe care politicienii români o evită de peste trei decenii: de ce ne este atât de greu să discutăm despre regiunile istorice ale României fără să chițăim imediat despre “pericolul separatismului”?

(Mă distrez copios de câteva zile - văd la TV politicieni cum urlă ca regionalizarea e obligatorie, că dăm faliment dacă nu schimbăm legea județelor, aia din 1968; majoritatea fac parte din partidele care-mi făceau plângeri penale pentru trădare națională, spionaj etc. când eu vorbeam acum 28 de ani despre regionalizare și despre schimbarea legii 2/1968 :)))

Dar, ia să vedem ce nu vor ei să vadă. De ce Transilvania, Moldova, Banatul, Maramureșul, Bucovina sau Dobrogea pot exista în manualele de istorie, în discursurile patriotice și în broșurile turistice, dar dispar atunci când discutăm serios despre organizarea administrativă a țării?

România se pregătește pentru o nouă reformă: PSD propune comasarea unor localități, reducerea numărului de primării și crearea unor structuri administrative mai eficiente.

În principiu, nimic greșit - România are prea multe administrații locale incapabile să se întrețină din venituri proprii. Există comune depopulate, primării care consumă aproape toate resursele pentru propria funcționare și localități care nu pot asigura servicii publice decente.

Dar există o problemă fundamentală: în criteriile prezentate de PSD e vorba doar de bani, și ăia puțini; identitatea istorică și culturală a comunităților nu apare.

Avem criterii demografice, economice, administrative, de infrastructură. Avem algoritmi, statistici, calcule și promisiuni de eficiență. Ce nu știe PSD e că într-o reorganizare teritorială nu banii de mâine sunt mobilul, ci eficientizarea statului în folosul cetățeanului. La așa-zisul proiect PSD lipsește tocmai dimensiunea care face diferența dintre o țară și o societate comercială: oamenii, cu istoria și identitatea lor. Nu sunt vorbe goale, de-alea pe care politicienii le sforăie la 1 Decembrie.

România nu este o colecție de primării; e o țară alcătuită din comunități cu istorii, tradiții și identități diferite - o reformă administrativă care ignoră această realitate riscă să devină un simplu exercițiu contabil, și ăla pe termen scurt.

O țară nu se reformează cu mașina de numărat bani

Să presupunem că reorganizarea administrativă produce economii de 3,6 miliarde de lei anual, așa cum zic contabilii pesediști.

Foarte bine. Dar dacă acesta este obiectivul principal, atunci nu discutăm despre o reformă a statului, ci despre o operațiune de reducere a cheltuielilor. O economie bugetară e necesară, dar nu și suficientă pentru a justifica o schimbare istorică a organizării teritoriale. E o butaforie.

Pentru că întrebarea esențială nu este câte primării desființăm, ci ce fel de stat construim în locul celui actual. Vom avea mai multă autonomie locală? Regională? Vor rămâne mai mulți bani în comunitățile care îi produc? Vor putea regiunile să decidă asupra propriilor priorități de dezvoltare? Vom reduce dependența financiară și politică de București? Sau vom avea pur și simplu mai puțini primari, mai puțini consilieri și aceleași mecanisme de centralizare?

Dacă reducem numărul administrațiilor, dar păstrăm centralizarea deciziilor și a banilor, nu schimbăm filosofia statului; schimbăm doar dimensiunea aparatului administrativ și, eventual, economisim niște bani.

Dar România nu are nevoie doar de un stat mai ieftin. Are nevoie de un stat mai inteligent, mai descentralizat și mai responsabil.

De ce îi deranjează regiunile istorice? Aici ajungem la adevărata problemă. România are regiuni istorice care au existat cu mult înaintea actualelor județe. Transilvania nu a fost inventată de un partid politic, Banatul nu este o creație administrativă recentă, Bucovina, Maramureșul sau Moldova nu sunt simple denumiri geografice.

Aceste regiuni au identități istorice, economice și culturale care continuă să existe indiferent de organizarea administrativă.

De ce nu am porni de la această realitate? De ce nu discutăm despre regiuni administrative construite, acolo unde este posibil și funcțional, în jurul identităților istorice? E absurd să pretindem că istoria nu contează deloc. Se tot arată de zece zile modelul polonez, dar la tv nimeni nu vorbește despre identitatea istorică a regiunilor poloneze.

De parcă un transilvănean care își afirmă identitatea regională ar fi mai puțin român. De parcă un bănățean care cere mai multă autonomie administrativă ar pune în pericol integritatea teritorială. De parcă descentralizarea ar fi primul pas către destrămarea statului dacă o cere un moldovean. Nu. Autonomia administrativă nu înseamnă separatism. Iar centralizarea nu este o garanție a unității naționale. Dimpotrivă, centralismul a dus mereu la tendințe centrifuge.
După ce s-au prefăcut că regionalizează România prin legea 151/1998, guvernanții și-au luat dușul rece de la Jonathan Scheele, fostul ambasador UE la București: “Regiunile de dezvoltare au două deficiențe majore: nu există transferul de competențe și nu au identitate” (Târgu Mureș, 2003). Ai noștri făcuseră niște ONG-uri și nimic mai mult.

Trebuie să înțelegem odată și odată, dincolo de spaime: un stat care are încredere în comunitățile sale poate deveni mai puternic tocmai prin distribuirea puterii; unitatea unei țări nu se măsoară prin numărul deciziilor luate la București; majoritatea resurselor trebuie să rămână acolo unde oamenii muncesc pentru aceste resurse.

Dar mai există ceva urât: tristețea cea mare ar fi ca PSD să arunce tema în agenda publică tocmai ca rentabilizeze electoral un conflict majoritate - minoritate…

Secuimea nu poate fi ștearsă de pe hartă printr-o decizie administrativă

Există, da, o problemă mai sensibilă: identitatea etnică. Secuimea/Szekelyfold este o regiune istorică și culturală, locuită majoritar de maghiari, inclusiv de persoane care se identifică drept secui. Această identitate nu este o concesie acordată de statul român, ci o realitate istorică și culturală.

Evident, România are dreptul să își reorganizeze teritoriul administrativ, dar nu poate folosi reorganizarea pentru a restrânge drepturile minorităților naționale.
Și nu discutăm doar despre principii morale.

România a ratificat Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale a Consiliului Europei.

Articolul 16 al Convenției interzice măsurile care modifică proporțiile populației în zone locuite de minorități naționale atunci când acestea urmăresc restrângerea drepturilor și libertăților protejate de Convenție.

Articolul 15 obligă statele să creeze condiții pentru participarea efectivă a persoanelor aparținând minorităților la viața publică, inclusiv în problemele care le privesc direct, iar Carta europeană a autonomiei locale prevede, la articolul 5, consultarea prealabilă a comunităților afectate de modificarea limitelor administrative.

Așadar, o reformă nu poate fi construită ignorând comunitățile maghiare din Secuime; tratând identitatea lor ca pe un inconvenient administrativ sau spaimă folosită electoral. Îl mai țineți minte pe Iliescu, cel cu “vin ungurii să ia Ardealul”? Dar pe Olguța, cu “nu e normal să aud ungurește în Craiovița”?

Desigur, documentele semnate de România nu interzic orice comasare, dar obligă statul să respecte drepturile minorităților, să consulte comunitățile și să nu transforme reorganizarea teritorială într-un instrument de diminuare intenționată a protecției lor.

Secuimea nu trebuie să devină un subiect tabu doar pentru că unii politicieni confundă recunoașterea identității cu separatismul: România e suficient de matură pentru a discuta despre drepturile comunităților sale fără isterie naționalistă. Sau, cel puțin, ar trebui să fie.

Regionalizarea nu înseamnă federalizare

Există un reflex vechi în politica românească: orice discuție despre regiuni istorice este împinsă imediat spre acuzații de separatism, federalizare sau amenințare la adresa statului național.

Dar descentralizarea administrativă și federalizarea sunt lucruri diferite. Un stat unitar poate avea regiuni puternice, autorități locale autonome și mecanisme consistente de descentralizare fiscală.

Franța, Italia sau Polonia oferă modele diferite de organizare regională. România trebuie să își găsească propriul model, de acord; însă hai să ne întrebăm: unde au plecat milioane de români? În Italia, cu regiuni inclusiv cu autonomie etnică. În Spania, cu comunități autonome. În Franța, cu treisprezece regiuni plus comunități insulare și de peste mări.
Adică țări în care regiunile au capacitate administrativă, resurse financiare și responsabilitate democratică. Nu țări în care capitala împarte banii, iar administrațiile locale așteaptă aprobări și finanțări pe la ușile miniștrilor.
Să mai spunem că aceste țări au avut două faze ale descentralizării/regionalizării, niciuna nu s-a reformat în marș forțat.

Pentru că o administrație locală fără autonomie financiară este, în mare măsură, o administrație dependentă, iar dependența financiară produce inevitabil dependență politică. Primari care se roagă de parlamentari, parlamentari care se roagă de miniștri - toți, pentru bani.

Reforma trebuie să înceapă de la cetățean, nu de la harta electorală

E adevărat, nu trebuie păstrată fiecare primărie cu orice preț. Există localități pentru care comasarea e soluția rațională, comunități care ar putea beneficia de servicii publice comune, administrații profesioniste și investiții coordonate.

Dar reforma trebuie justificată prin avantajele reale pentru cetățeni, nu doar prin reducerea numărului de funcții publice.
Trebuie să știm ce se întâmplă cu școlile, spitalele, serviciile sociale, transportul public și accesul oamenilor la administrație. Trebuie să știm cine decide asupra investițiilor și cum vor fi distribuite resursele între comunitățile bogate și cele sărace. Cine administrează un fond de solidaritate interregională.

Și, mai ales, trebuie să știm dacă noua organizare va respecta identitatea istorică, culturală și etnică a comunităților.

Nu orice comună trebuie să rămână comună, nu orice județ trebuie să rămână județ. Dar nici identitatea unei comunități nu poate fi redusă la ideile unora într-o ședință de partid. Oamenii nu sunt simple cifre într-un tabel Excel.

De ce vă e frică de regiunile istorice?

Poate că aceasta este întrebarea pe care ar trebui să o punem înainte de a desena noua hartă administrativă. De ce ne este frică de o Românie în care Transilvania să aibă o voce administrativă mai puternică? În care Banatul să își poată stabili mai multe dintre prioritățile economice? În care Moldova să nu mai depindă atât de mult de deciziile politice luate la București?

De ce ar fi periculos ca oamenii să aibă mai mult control asupra banilor și deciziilor care le afectează viața?

O țară nu devine mai puțin unită dacă își respectă diversitatea regională.
Și nu devine mai puternică dacă ignoră diferențele istorice și culturale dintre comunitățile sale.

România are nevoie de o reformă administrativă, dar, mai ales, de curajul de a discuta despre descentralizare, despre identitate și despre raportul dintre stat și cetățean.

Dacă tot ce obținem sunt 3,6 miliarde de lei economisite și câteva sute sau mii de funcții desființate, vom fi făcut o economie bugetară, nu neapărat o reformă istorică. Adevărata reformă nu înseamnă doar să reduci numărul primăriilor, ci să reduci dependența comunităților de puterea centrală.

Iar dacă Bucurestiul se teme să ofere regiunilor mai multă putere, poate că problema nu sunt Transilvania, Moldova, Banatul, Maramureșul, Dobrogea sau Oltenia - poate că problema este chiar felul în care Bucureștiul înțelege puterea.

Mai multe articole din secțiunea Opinii
Comentarii 0
Trebuie să fii autentificat pentru a comenta!

Newsweek România Abonamente

Digital

Digital

  • Acces total online
  • Acces arhivă
  • Fără reclame
Abonează-te
Newsweek România
Articole și analize exclusive pe care nu trebuie să le ratezi!
Abonează-te
Newsweek România
Newsweek România Ultima oră
Newsweek România
Ultima oră