Acestea din urmă au produs dereglări și în țările considerate etalon privind sistemul educațional. De curând, în Franța s-a luat măsura de a se reveni la vechile programe și abordări educaționale, după ce reforma nu a avut rezultatul scontat.
Despre sistemul finlandez de învățământ, care dezvoltă o educație ce își atinge aproape toate țintele propuse se spune că va eșua în momentul în care se va schimba actualul corp profesoral ce s-a format în vechiul sistem de învățământ finlandez.
În România ultimilor 30 de ani, sistemul de învățământ s-a degradat constant. Nu mi-am propus să reiterez aici etapele care au condus la această situație, dar nu pot să nu amintesc câteva dintre greșelile fundamentale.
De exemplu, pierderea de sub control a activităților universităților particulare, care au devenit ușor „fabrici de diplome” constituie, după părerea mea, una dintre cele mai grave situații din societatea românească. Acei absolvenți ocupă, acum, funcții importante, în special în unitățile bugetare unde angajările se fac, de cele mai multe ori, la comandă politică.
Unii au pătruns și în sistemul de învățământ, profitând de metodologii care au modificat legea, acționând ca o perdea în spatele cărora s-au aranjat angajări, titularizări, grade didactice, reconversii profesionale, doctorate etc. Un alt exemplu îl reprezintă atacul care s-a pornit, imediat după ce a fost emisă, singura lege a educației care putea să aducă îmbunătățiri reale sistemului de învățământ, cunoscută și sub denumirea de „Legea Funeriu-Miclea”.
O acțiune concertată a celor care-și vedeau periclitate interesele produse de efectele acestei legi, printre care și reprezentanții sindicatelor, au făcut ca acesta să concureze în topul celor mai modificate legi din istorie. Practic, în scurt timp, această lege și-a pierdut total rolul pe care autorii ei i-l acordaseră.
Ceea ce m-a făcut să scriu acest articol este grija pe care o am luând la cunoștință că, în abordarea acestui subiect, partidele politice ce aspiră să ajungă la guvernare nu au o viziune clară asupra destructurării unui sistem ce are în spate o mare rețea de interese străine actului educațional.
Nu cred că vreun partid reprezentativ pe scena politică românească nu ia în considerare elaborarea unei noi legi a educației, dar niciunul nu și-a propus realizarea unui „Pact pentru educație”, prin care să se facă un angajament ca, o perioadă de timp, de comun stabilită, să nu se aducă modificări majore acestei legi, fără acordul majorității reprezentată de semnatarii acestui pact.
O altă mare problemă este legată de managementul instituțional. În momentul actual, directorul unei unități de învățământ semnează, la numire, două contracte: unul financiar cu Consiliul Local și altul educațional cu Inspectoratul Școlar Județean/Municipiului București. Sunt două sarcini care provoacă ceea ce se dorește cel mai mult, dependența școlii de factorul politic.
Soluția este cât se poate de simplă. Împărțirea celor două sarcini în două funcții manageriale distincte, dar complementare. Directorul administrativ să fie numit politic de către Consiliul Local, să aibă doar sarcini administrative, iar activitatea sa să fie evaluată de cetățeni la alegerile locale.
Pe de altă parte, directorul educativ să se preocupe doar de activitatea instructiv educativă și să fie numit, în urma unui concurs specific de către instituția Inspectorat Școlar, neangajată politic.
Ultimele raportări exprimate de specialiști în educație ai partidelor politice, de la care avem mari așteptări, lasă impresia că nu se dorește decât câștigarea capitalului electoral.
Nu poți, de exemplu, să exploatezi un conflict artificial creat între o parte a părinților nemulțumiți de profesori și o parte a profesorilor nemulțumiți de părinți, promițând soluții în favoarea celor care, numeric, asigură capital electoral mai mare. Nici aplicarea unui model copiat dintr-o altă țară nu reprezintă o soluție.
Problemele noastre sunt specifice!
_______________
Cătălin Osiceanu este profesor de matematică la Școala „Grigorie Ghica Voievod" din București
