După manifestația din 28 ianuarie 1990, organizată de partidele istorice, FSN-ul, prin liderii săi cei mai înalți, a făcut apel la sindicatele din minerit să vină la București pentru „restabilirea
ordinii“.
În acel an, minerii au venit în Capitală de trei ori. Ultima lor vizită, cea din iunie, rămâne în istorie drept cel mai sângeros eveniment post decembrist. Istoria consemnează patru morți, sute de răniți și sediile partidelor devastate.
Pe atunci avem 19 ani. Îmi amintesc că în dimineața zilei de 13 iunie m-a trezit din somn un vuiet cumplit.
Pentru câteva clipe am crezut că urmează un nou cutremur. Avusesem o senzație similară cu câteva secunde înainte de cutremurul din 1986.
Marius Hiciu, după încheierea turei de dimineață, în subteran la mina Vulcan
Mi-am dat însă repede seama că este vorba de altceva și am pornit radioul.
L-am auzit atunci cu urechile mele pe Iliescu mulțumindu-le minerilor pentru că au venit în Capitală să restabilească ordinea.
M-am îmbrăcat și am coborât în stradă. Stăteam în mijlocul rondului din Piața Romană, când pe Bulevardul Ana Ipătescu au început să apară pâlcuri de mineri.
Mersul, vorba, cablurile din cauciuc și bâtele pe care unii dintre ei le aveau în mâini mi-au rămas întipărite în minte, parcă arse cu fierul roșu.
Vis-a-vis de casa mea, la poartă ieșise și un vecin mai în vârstă decât mine.
Ciprian Dilan, de la departamentul de transport, la mina Vulcan
Un pic mai negricios, cu un maieu alb, fără mâneci și cu o burtă ce se răsfrângea din abundență peste curea, privea, la fel ca și mine, cu un amestec de teamă și curiozitate ce se întâmplă pe stradă.
Din grupul minerilor mai avansat, am văzut doi ortaci care mi-au aruncat o privire, apoi s-au uitat către vecinul meu și într-o fracțiune de secundă au plecat ca din pușcă cu bâtele ridicate după el.
Acesta a apucat să se retragă în curte, însă minerii l-au urmat. Mi-am păstrat cumpătul și, deși eram destul de departe de casă, am mers încet, dar sigur către poartă. Am scăpat printr-o minune.
Emanoil Maslan (stânga) și Farcău se luptă să ridice tavanul pentru a face loc mașinii automate să treacă, sub pământ, la mina Livezeni
Pe lângă victimele omenești, minerii au reușit să dea atunci, chiar dacă nu au vrut, o lovitură aproape fatală incipientei democrații românești. Prin instaurarea terorii, anihilând protestele din Piața Universității, minerii le-au răpit definitiv românilor aplicarea punctului 8 al Proclamației de la Timișoara (Legea Lustrației).
În acest fel, România nu a mai scăpat nici până în ziua de azi de foștii nomenclaturiști, Iliescu împlinindu-și visul de a vedea instaurată în România, în locul unei democrații funcționale, o perestroică dâmbovițeană, un așa-zis comunism cu față umană.
Sabia cu două tăișuri ridicată atunci de mineri ne-a răpit 30 de ani ca națiune, dar a însemnat și pentru ei începutul sfârșitului.
Dumitru Voinea, la cazanele de la mina Livezeni
Putem să credem că pe minerii nu i-a chemat nimeni, deși știm că în România nimeni nu are inițiativă. Cine are dubii nu trebuie să îl întrebe pe Iliescu, ci pe centralistele care se aflau la muncă în zilele respective.
Putem să credem că printre mineri nu au fost și diversionisti care i-au condus către obiectivele țintă: Piața Universitățîi, sediul partidelor istorice, casa lui Ion Rațiu. Suntem liberi să credem orice.
Și minerii, conștienți de fapta la care au participat în 1990, 30 de ani mai târziu vor să creadă că totul a fost doar o manipulare, o instigare.
Gelu Sărăcuțu (dreapta) și colegul său care lucrează la îndreptarea stâlpilor de sprijin îndoiți sub presiune, la mina Vulcan
Din păcate pentru ei, nimeni nu se poate apăra invocând propria turpitudine sau simpla prostie.
Devastând la comandă, minerii s-au aprins așa cum se aprinde cărbunele în contact cu aerul. La vremea respectivă instigatorii și-au asumat riscurile asmuțirii minerilor.
Pavel Lambru (stânga) și Adrian Imling (al doilea din dreapta), de la Sector 1 producție, în timpul lucrului la mina Lonea
Spre norocul lor, s-a dovedit ulterior că suntem un popor fără coloana vertebrală, care nu s-a grăbit să îi ceară șefului statului, celui care prin Constituție avea obligația să ne apere, să plătească pentru victimele pe care minerii porniți le-au făcut atunci fără niciun discernământ.
Incompetenții fostului sistem comunist, pe care Piața Universității se lupta să îi înlăture, au rămas la putere și au distrus tot, implicit și industria
mineritului.
Mineritul și Revoluția Industrială
Marea Britanie a fost prima națiune industrializată în secolul al 19-lea, cărbunele având un rol determinant în acest proces.
Drumul deschis de Marea Britanie a fost urmat la scurt timp de întreagă omenire.
Păstrând proporțiile, și în România mineritul cărbunelui a avut același rol. În perioada comunistă, tranziția către o țară industrializată s-a făcut tot cu ajutorul cărbunelui.
Costinaș (stânga), Umberto Trestian și Vățin Ursu, în așteptarea trenului de personal care să-i ducă cu 3 km mai aproape de posturile lor de lucru, în subteran la mina Livezeni
După criza petrolului din 1970, Nicolae Ceaușescu a decis să transforme industria cărbunelui în pilonul central al industriei energetice.
Pentru a asigura această creștere considera-bilă de cărbune pentru termocentrale, la nivelul anului 1989, cei aproximativ 60.000 de angajați în minerit extrageau, în cele 15 mine active, peste 11 milioane de tone de cărbune. Minerii, alături de doctori și pompieri, erau considerați niște eroi.
Călătorie în infern
În martie 2021, am ajuns pentru prima dată în subteranul minei Vulcan. Am devenit fotograf de documentar în 2010.
Mi-au trebuit 11 ani să trec peste șocul din 1990 și să caut să înțeleg fenomenul mineritului din Valea Jiului.
Am petrecut alături de minerii de la Vulcan șase zile. Adunate, în tot acest timp nu am dormit mai mult de 20 de ore.
Umberto Trestian (stânga) și Cosmin Podină (dreapta) relaxându-se pentru câteva momente la sfârșitul schimbului lor, înainte de a se îndrepta spre dușurile de la mina Livezeni
Am intrat în fiecare dimineață cu shimbul 1, la ora 4.15, și am încheiat ziua de lucru după ora 19.00. Am coborât în mină de două ori.
Am descoperit un grup de oameni fantastici pe care mina îi unește. În unitate, care de altfel le lipsește celorlalți români, stă forța lor.
Nu am întâlnit niciun miner, dintre cei care participaseră la mineriade, care să nu conștientizeze gravitatea evenimentelor, efectul devastator asupra democrației și care să nu regrete amarnic atât participarea cât și cele întâmplate.
Minerii se luptă să reunească două vagoane după ce unul dintre acestea a deraiat de la mina Lonea
De unitatea lor au profitat atât Miron Cozma, cât și eșalonul doi al fostului regim comunist care lupta pe viață și pe moarte pentru a-și proteja viitorul.
După 1990, minerii plătesc cu stigma capcana în care s-au lăsat atrași. Cei mai mulți dintre ei, când călătoresc, nu spun de unde sunt.
La fel cum mulți români nu spun de unde sunt atunci când se deplasează în străinătate.
Ioan Mihnea (stânga), Ardelean Dumitru și Alin Nicolae Albescu (dreapta), din departamentul de transport, se luptă să găsească piese de schimb solicitate în subteran la mina Vulcan
Știm ce s-a întâmplat în 1990, însă nu trebuie să uităm sacrificiul pe care generații de mineri l-au făcut pentru ca restul țării să beneficieze de apă caldă și lumină. Cei mai mulți dintre ei au plătit cu viața dreptul la muncă.
Cei mai mulți dintre ei nu au apucat să se bucure decât un an sau doi de pensie și asta într-unul dintre puținele sectoare de activitate în care pensia este mai mare decât salariul.
Adi Ciurea, la o țigară, înainte de dușul de după tura de dimineață la mina Vulcan
Mulți dintre noi am auzit cât este de grea munca în minerit. Nu sunt un om al metaforelor, al cuvintelor meșteșugite, însă cred că Dante a scris Infernul după ce a stat de vorbă cu un miner.
Abatajul este Iadul pe pământ. Tot ce îi lipsește sunt flăcările deși, din păcate, în cazul unor accidente, m inerii au parte și de acestea.
Voi încerca să vă povestesc în câteva cuvinte ce face un miner într-un abataj, pe perioada unui schimb de 6 ore, pentru ca noi să avem lumină sau pentru un salariu de aproximativ 3.000 de lei, depinde cum vrei să privești lucrurile.
Schimbul 1
Schimbul 1 ajunge la lucru la ora 4.15-4.30. Minerii se echipează de lucru, își iau lămpile și măștile, trec pe la pontaj și la ora 5.10 pleacă spre șut, deși programul de lucru începe abia la ora 6.00.
Pleacă mai repede pentru că, după ce coboară în mină, drumul infernal prin galerii, de la baza puțului Chorin, pe magistrală, apoi pe planul înclinat Stoica, galeria direcțională VI-IX și până la abatajul FBS din stratul 3/276, poate să dureze și 40 de minute.
Pe tot acest traseu către abataj, am dat cu capul în pereți și în țevile ce îl însoțesc de cel puțin 20 de ori.
Mineri care fac duș la sfârșitul turei de noapte la mina Lupeni
Casca de protecție să trăiască! Abatajul lucrează azi după o metodă mult mai sigură decât în anii precedenți.
Când ajungi în front și tot ce ține muntele să nu se prăvălească peste tine sunt o plasă și niște stâlpi SVJ sub presiune, siguranța nu mai are nicio semnificație.
Aici, minerii pregătesc frontul pentru artificieri și aceștia împușcă zona de lucru. Minerii vin apoi și taie plasa, lăsând cărbunele să curgă la picioarele lor.
George Ștefoi (stânga) și Marius Hiciu, care lucrează într-o cameră și stâlp de tip operațiune la mina Vulcan la 24 martie 2021. Brigada Hasu funcționează la 276 m deasupra nivelului mării și la mai mult de 350 m sub pământ
De aici, îl încarcă cu sapele pe banda colectoare aflată în spatele lor (transportor cu raclete). Pe măsură ce înaintează, iau stâlpii și grinzile din spate, lasă muntele să se prăbușească controlat și ei înaintează în stratul de cărbune.
Mina te înghite în praf.
În abataj, pe lângă un praf pe care îl tai cu cuțitul, plouă efectiv cu cristale de cărbune la fiecare operațiune de mutare a stâlpilor sau de tăiere de plasă.
Specialiștii calculează aerul care trebuie să ajungă la ei pe galerii. Dacă ajunge prea mult aer, ia foc cărbunele. Dacă ajunge prea puțin, minerii se sufocă.
Un condamnat pentru mineriada de la Costești își cere iertare
Constantin Crețan, unul dintre liderii minerilor condamnat pentru mineriada de la Costești, își recunoaște vina, regretă participarea la mineriadele din 1990 și, în numele tuturor minerilor, își cere iertare.
Vorbind și cu mulți alți mineri, pare că a sosit timpul unei reconcilieri. Minerii au plătit cu vârf și îndesat faptul că s-au lăsat manipulați.
George Ștefoi, Robert Tulbura, Florin Iulian Hașu, Valer Nicolae, Vasile Suciu, Ioan Rădoi, Marius Hiciu și Robert Tulbură la sfârșitu turei, înainte de a se îndrepta spre vestiarele de la mina Vulcan
Tranziția justă înseamnă de fapt o despărțire justă, o despărțire care să țină cont de sacrificiul tuturor generațiilor de mineri.
Dacă vrem să învățăm din greșeli, în spiritul reconcilierii, minerii aflați în acest moment în sistem, în momentul închiderii mineritului, potrivit acordurilor internaționale, trebuie pensionați.
Umberto Trestian și-a predat lampa la sfârșitul turei sale la mina Livezeni
După 15 ani de muncă în abataj sau după 25 de ani de muncă în atelierele din mină, nu îi mai poți cere niciunui miner să se reprofileze.
Dacă este aproape imposibil să o faci într-o țară precum Germania, care chiar își va da interesul să găsească soluții adaptate local, atunci este absolut imposibil să o faci în România.
Iertând, ne vindecăm. Generozitatea și recunoștința ne vor face mai puternici.
Puțul Chorin, mina Vulcan
➜ Mugur Vărzariu este fotograf de documentar și realizator de film cu o recunoscută activitate în apărarea drepturilor omului la nivel internațional. Mugur poate fi urmărit și pe www.mugurvarzariu.com
Comentarii 0