Cum se minuna ziarul american Washington Post de mămăligă, în 1979? Cea mai influentă publicație din lume de la acea vreme a publicat un articol despre produsul tradițional românesc, minunându-se de gustul acesteia și de virtuțile sale gastronomice în combinație cu alte preparate.
Cum se minuna ziarul american Washington Post de mămăligă, în 1979? „Le parfumează bucătăria”
În 1979, ziarul american Washington Post era considerat cea mai puterniucă, mai influentă publicație din lume.
Cu doar cinci ani înainte, făcuse să demisioneze un președinte american, Richard Nixon, în urma anchetei jurnalistice a reporterilor Bob Woodward și Carl Bernstein.
Ei au scris timp de doi ani despre ceea ce a intrat în istorie drept „Afacerea Watergate”.
Citește și: Cum numesc, neoficial, bulgarii „România” ? Are legătură cu o mâncare tradițional pe care o adorăm
Așa se face că un articol amplu depre „mamaliga” românească apărut în Post nu era deloc puțin lucru. Materialul era scris de Kay Shaw Nelson și a apărut pe 27 septembrie 1979, el putând fi citit AICI.
Textul avea titlul „Some Call It Porridge, Others Call It Mush, Romanians Call It Mamaliga”. În traducere, ar însemna „Unii îi spun terci, alții îi spun mămăligă, românii îi spun mamaliga”.
Este primul lucru ce sare în ochi. Ziarista americană se referea la preparatul românesc numindu-l „mamaliga”, fără diacritice, așa că în citatele de mai jos vom respecta scrierea autorului.
Articolul începe cu o scurtă istorie a introducerii porumbului în România, precum și a apariției mămăligii în bucătăria noastră.
„România, această mică țară balcanică, se mândrește cu un element latin intrigant care îi parfumează cultura și bucătăria.
Cândva un avanpost al Romei imperiale (de la care a fost derivat numele), țara a fost mult timp legată de lumea latină și are o limbă latino-română.
Mâncarea națională este un terci de făină de porumb sau o terci numită mamaliga, care este asemănătoare cu mai cunoscuta polenta italiană.
Porumbul, sau porumbul, din Lumea Nouă a fost introdus în România prin intermediul Italiei din America și a devenit elementul principal al bucătăriei cu secole în urmă.
Un aliment de bază versatil, porumbul, sub formă de mamaliga, se consumă sub formă de terci sau pâine, dar este, de asemenea, folosit pentru a face o mare varietate de mâncăruri servite la toate mesele, inclusiv la micul dejun.
Specialitatea din făină de porumb este cunoscută sub numele de mămăliga de aur (pâine de aur), probabil din cauza culorii sale galbene bogate”, scria Nelson în articolul său.
Citește și: De ce cozonacul se numește așa? Care este originea desertului de Crăciun preferat de români?
Apoi, Nelson explica modul de preparare al mămăligii și în ce combinații alimentare poate fi mâncată.
Când a fost adus porumbul în țara noastră?
„Mamaliga este gătită în mod tradițional într-un ceaun sau oală mare care este atârnată în șemineul casei sau pusă deasupra sobei.
Făina de porumb este amestecată încet în apă cu o lingură de lemn cu mâner lung până când terciul este suficient de gros pentru ca lingura să stea în picioare singură și pentru ca amestecul să ia forma ceainicului sau a oalei.
Odată fiert, terciul poate fi servit cald, simplu, stropit cu unt topit, smântână sau iaurt; sau poate fi garnisit cu brânză galbenă rasă, brânză albă, pește sau carne sărată, sos, sos, zeamă de carne sau ouă prăjite sau poșate.
Este un acompaniament preferat pentru supe, tocănițe, pește, cârnați picanți, frunze de varză umplute cu carne și mâncăruri din legume, în special ciuperci și varză murată.
Terciul fierbinte se răstoarnă, de asemenea, pe un platou fierbinte și apoi se lasă să se răcească și să devină suficient de tare pentru a fi tăiat în pătrate, de preferință cu o sfoară grea, mai degrabă decât cu un cuțit.
Poate fi consumat rece sau prăjit în grăsime fierbinte până când devine crocant și auriu, sau poate fi înmuiat în ou bătut în ou și acoperit cu brânză rasă și apoi prăjit.
Amestecul este, de asemenea, folosit pentru a face găluște și frigărui. Smântâna acră este adesea servită separat și servită cu lingura peste mamaliga”, explica jurnalista.
Citește și: VIDEO Rețetă autentică pentru șorici în saramură de usturoi. Un deliciu pentru sărbătorile de iarnă
În continuarea rândurilor sale, Nelson, care dă de înțeles că fusese în România și gustase din plin din produsele tradiționale, nu doar din „mamaliga”, își mărturisește preferințele culinare în privința acestora.
„Îmi plac în mod deosebit preparatele la cuptor cu mamaligă, pe care le-am savurat și am învățat să le fac în casele și restaurantele românești. Există mai multe variante.
În general, feliile de mamaliga rece sunt așezate în straturi alternative cu brânză, roșii sau sos de ciuperci într-o caserolă unsă cu unt.
Sau feliile de mamaliga pot fi presărate cu unt topit și brânză galbenă rasă, sau brinza (brânză albă) și brânză galbenă, și acoperite doar cu unt punctat, sau poate smântână sau ouă bătute și apoi coapte la cuptor până devin fierbinți și cu bule”, își descria ziarista preferințele, cu evidentă încântare gastronomică.
Citește și: Ingredientul ce nu trebuie pus niciodată în cârnații de casă, deși multe gospodine îl folosesc
Finalul articolului cuprinde trei rețete de preparare a mămăligii, dar, cu siguranță, aproape orice român știe să facă o „mamaliga” adevărată și fără asemenea „instrucțiuni”.
Pe de altă parte, dacă privim la istoria mămăligii, se crede că porumbul a ajuns pentru prima dată în România la Timișoara, în jurul anului 1690, fapt susținut de istoricul Nicolae Iorga, conform historia.ro.
Cum această cereală are nevoie de căldură și umiditate în cantități moderate, producția de porumb s-a bucurat de o recoltă bogată pe Valea Dunării.
În timp, făina de porumb a înlocuit meiul, deoarece era mult mai gustoasă.
Potrivit Dicționarului francez Larousse, este atestată existența mămăligii în Țările Române în anul 1873, ea fiind definită ca un preparat din fulgi de porumb fierți.
Întrucât porumbul era un produs ieftin și ușor de cultivat, mămăliga a fost alimentul de bază al oamenilor săraci în timpul perioadelor de foamete din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea.
Metoda de preparare era asemănătoare celei de astăzi, apă fiartă cu sare și mălai într-un vas de tuci.
