Numeroase activități de divertisment au la bază cărțile de joc. Un pachet clasic este format din 52 de cărți. Sunt 40 de la 1 la 10, câte patru de fiecare (de inimă neagră, de inimă roșie, de treflă, de romb) și câte patru J, Q, K și A.
Nu există cazinouri străine de top care să nu ofere Blackjack sau Baccarat. Vorbim de jocuri foarte populare. Dar oare cine a inventat cărțile de joc și cum s-a ajuns la pachetul de 52?
La început, doar cei bogați și le permiteau
Cea mai veche referire la cărți apare în literatura chineză din secolul al X-lea, dar fără nicio indicație despre ce era scris pe ele sau despre întrebuințarea lor.
Cărțile de joc au apărut pentru prima dată în Europa în anii 1370, probabil în Italia sau Spania. Unii istorici sunt convinși că au fost aduse de negustorii egipteni.
Primele cărți europene erau pictate manual, fiind bunuri de lux pentru cei bogați. Se spune că registrul de conturi al regelui Carol al VI-lea al Franței ar fi notat o plată de 56 de monede către Jacquemin Gringonneur pentru pictarea unui pachet de cărți „pentru distracția regelui”.
Cărțile s-au răspândit treptat de-a lungul rutelor comerciale europene în timpul secolului al XV-lea, devenind distracția preferată a claselor superioare.
În anii 1480, în Franța, a început producția la scară largă prin pictarea pe șabloane. Tot atunci au fost introduse, ca elemente distinctive, inima roșie, inima neagră, trefla și rombul.
Reducea costurilor de producție a extins și mai mult atractivitatea socială a jocurilor de cărți, care au câștigat teren în fața jocurilor tradiționale de interior.
Unul dintre avantaje era că puteau avea un număr mai mare de participanți, în timp ce alte jocuri permiteau maxim patru jucători. În plus, regulamentele erau ușor de înțeles, combinând hazardul cu strategia.
Cărțile de joc erau mai interesante pentru femei decât zarurile sau alte jocuri, iar acesta a constituit un alt factor important pentru proliferarea lor. Asocierile dintre jocul de cărți și seducție au devenit larg răspândite în literatura și pictura europeană.
Pe de altă parte, creșterea în popularitate a dus la denunțări frecvente ale jocului de cărți de către autoritățile bisericești și interzicerea anumitor în anumite regiuni de către autoritățile civice.
Din fericire, așa ceva nu mai este posibil în acest moment, când gambling-ul este o distracție perfect legală, despre care scriu experți cu experiență în domeniu, așa cum este Ion Popescu.
Falsificatorii erau condamnați la moarte
În Franța din secolul al XVII-lea, ministrul de finanțe al regelui Ludovic al XIV-lea, cardinalul Mazarin, a găsit o sursă de venit pentru visteria regală transformând Palatul Versailles într-un adevărat cazinou unde se jucau jocuri de cărți pe bani.
Unele țări au transformat producția de cărți în monopol de stat sub pedeapsa de amendă, închisoare și chiar moarte pentru falsificatori. Alte state s-au mulțumit să perceapă o taxă pe producție.
În funcție de regiune, jocurile foloseau un număr diferit de cărți. De exemplu, în Franța erau folosite deseori 32 sau 36 de cărți, în timp ce italienii și spaniolii preferau jocurile cu 40 de cărți.
În cele din urmă, pachetul format de 52 de cărți s-a impus la nivel universal. El a evoluat din pachetul Mamlūk, din care există încă unele exemplare.
Mamlūk a fost dintre primele seturi de cărți de joc, despre care se crede că datează din Egiptul medieval. Aceste cărți au fost folosite în perioada Mamelucilor, o dinastie militară și politică care a stăpânit Egiptul și Siria între secolele XIII și XVII.
Piesele erau împărțite în patru culori, fiecare conținând 13 ranguri, astfel încât fiecare carte să fie identificabilă în mod unic după culoare și rang.
Așadar, trebuie să le mulțumim mamelucilor pentru momentele distractive de care avem parte în timp ce jucăm cărți.
