La 12 aprilie 1955, au fost anunțate rezultatele testelor clinice pentru vaccinul antipolio dezvoltat de virusologul american Jonas Salk. Vaccinul era sigur și eficient, astfel că a fost autorizat în SUA în aceeași zi.
În cei doi ani anteriori disponibilității pe scară largă a vaccinului, numărul mediu de cazuri de poliomielită în SUA era de peste 45.000.
Până în 1962, acesta scăzuse la 910. Jonas Salk nu a brevetat niciodată vaccinul și nici nu a câștigat bani din descoperirea sa, preferând ca acesta să fie cât mai accesibil pe scară largă.
Citește și: Virușii despre care se credea că au fost eradicați din 1990 au revenit. Unde au fost detectați?
70 de ani de la inventarea vaccinului antipolio
Poliomielita este o boală extrem de infecțioasă, produsă de un enterovirus, care afectează în principal copiii mici, atacă sistemul nervos și poate duce la paralizie spinală și respiratorie, iar în unele cazuri la moarte.
Poliomielita există încă din timpuri preistorice - imaginile egiptene antice arată copii mergând cu bastoane, cu membre slăbite, caracteristice bolii.
Deși a afectat copiii din întreaga lume timp de milenii, prima descriere clinică cunoscută a poliomielitei, realizată de medicul britanic Michael Underwood, a fost realizată abia în 1789, iar aceasta a fost recunoscută oficial ca afecțiune în 1840 de medicul german Jakob Heine, amintește Organizația Mondială a Sănătății.
La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, epidemiile frecvente au făcut ca poliomielita să devină cea mai de temut boală din lume, relatează Agerpres.
În 1916, în New York, o epidemie devastatoare a ucis peste 2.000 de oameni, iar cea mai gravă epidemie din SUA, în 1952, a avut un bilanț de 3.000 de decese.
Citește și: Alertă de virus periculos. A fost descoperit în apele uzate. România este vulnerabilă
Primul vaccin anti-polio de succes a fost creat de medicul Jonas Salk, la începutul anilor 1950. Foto: who.int
Mulți dintre cei care au supraviețuit bolii s-au confruntat cu urmări pe viață. Membrele deformate au însemnat că au avut nevoie de orteze pentru picioare, cârje sau scaune cu rotile, iar unii au fost nevoiți să folosească dispozitive respiratorii artificiale.
Până la mijlocul secolului al XX-lea, virusul poliomielitic putea fi identificat în întreaga lume și ajunsese la un bilanț de peste o jumătate de milion de victime (decese și paralizii) în fiecare an. Fără niciun antidot și cu epidemii în creștere, exista o nevoie urgentă de un vaccin.
O descoperire importantă a avut loc în 1949, când John Enders, Thomas Weller și Frederick Robbins, de la Spitalul de Copii din Boston, au reușit să identifice capacitatea virusurilor poliomielitice de a crește pe culturi de diferite tipuri de țesuturi. Pentru această cercetare, au fost recompensați cu Premiul Nobel în 1954.
Citește și: Primul caz de poliomielită depistat în Africa, după cinci ani
Nu după mult timp, la începutul anilor 1950, primul vaccin de succes a fost creat de medicul Jonas Salk. Salk și-a testat vaccinul experimental cu virus inactivat pe el însuși și în familia sa în 1953. Toți au dezvoltat anticorpi anti-poliomielită și nu au prezentat reacții negative la vaccin. Un an mai târziu, 1,6 milioane de copii din Canada, Finlanda și SUA au primit vaccinul.
Rezultatele au fost anunțate pe 12 aprilie 1955, iar vaccinul poliomielitic inactivat (IPV) al lui Salk a fost autorizat în aceeași zi. Conform statisticilor publicate pe site-ul OMS - www.who.int, până în 1957, cazurile anuale au scăzut de la 58.000 la 5.600, iar în 1961, numărul anual de cazuri ajunsese la 161.
Salk s-a angajat să asigure accesul echitabil la vaccinul său și a înțeles că eforturile de eliminare a bolii nu ar funcționa fără vaccinarea universală cu costuri reduse sau gratuite. Șase companii farmaceutice au fost autorizate să producă IPV, iar Salk nu a obținut niciun profit de pe urma partajării formulei sau proceselor de producție.
Într-un interviu din 1955, când a fost întrebat cine deținea brevetul pentru IPV, el a răspuns: 'Ei bine, oamenii, aș spune. Nu există brevet. Ați putea breveta soarele?'.
Un al doilea tip de vaccin antipoliomielitic, vaccinul oral antipoliomielitic (OPV), a fost dezvoltat de medicul și microbiologul Albert Sabin. Vaccinul lui Sabin era cu virus viu atenuat. Analizele independente ale OMS asupra studiilor clinice efectuate în Uniunea Sovietică și Cehoslovacia au confirmat concluziile pozitive ale acestora - o validare crucială în timpul Războiului Rece. Ușurința administrării l-a transformat în mijlocul ideal pentru campaniile de vaccinare. Ungaria l-a introdus în 1959, iar Cehoslovacia la începutul anului 1960, devenind prima țară din lume care a eliminat poliomielita.
În 1988, Adunarea Mondială a Sănătății a adoptat o rezoluție pentru eradicarea poliomielitei - cu ținta de reducere permanentă la zero a acesteia, fără risc de reintroducere - iar în același an, a fost lansată Inițiativa Globală de Eradicare a Poliomielitei (GPEI). Cu asistența OMS, producția de vaccinuri a fost extinsă la nivel global, cu o capacitate semnificativă dezvoltată în țări precum India și Indonezia.
În 1995, au avut loc campanii de vaccinare în masă în China și India. Până în 1994, poliomielita fusese eliminată din America, iar până în 2000, Pacificul de Vest era liber de poliomielită. Până în 2003, poliomielita rămânea endemică în doar 6 țări - iar până în 2006, acest număr scăzuse la 4.
Secolul XXI a cunoscut progrese suplimentare, cazurile scăzând cu peste 99% la nivel mondial în mai puțin de două decenii. Regiunea Asiei de Sud-Est a OMS a fost certificată ca fiind liberă de poliomielită în 2014, regiunea africană în 2020, iar regiunea est-mediteraneană a restricționat aria de acoperire a virusului la doar câteva districte. În 2022, virusul poliomielitic sălbatic de tip 1 era endemic în două țări: Pakistan și Afganistan, potrivit datelor OMS.
Din păcate, temuta boală revine inclusiv în România din cauza ratei mici de vaccinare
În februarie 2025, medicii de familie din București și toată țara au primit o informare cu privire la o boală rară care amenință România.
Este vorba despre poliomielită, care a început să circule din nou prin Europa, din cauza ratei mici de vaccinare.
Definiţia de caz trimisă medicilor de DSPMB vine ca urmare a unei adrese INSP referitoare la circulaţia poliovirusurilor în Europa, precum şi la reîncadrarea României la risc înalt pentru importul de poliovirusuri de către OMS din cauza acoperirilor vaccinale în scădere pentru componenta polio, cât şi a supravegherii polio suboptimale.
Potrivit documentului, un caz de PAF este definit ca fiind ”o personă sub 15 ani, care se prezintă cu debut brusc de paralizie flască (moale, lipsă de rezitenţă la mişcarea de flexie) sau slăbiciune musculară din orice cauză sau orice persoană de orice vârstă cu boală paralitică dacă poliomielita e suspectată de un clinician”.
Conform datelor INSP, publicate prin Centrul Naţional de Supraveghere şi Control al Bolilor Transmisibile, analiza rezultatelor estimării acoperirii vaccinale la vârsta de 12 luni pentru copiii născuţi în luna iulie 2023.
Cele mai recente date arată o acoperire vaccinală de 66,7% în mediul urban şi de 60,4% în mediul rural pentru vaccinarea anti polio, o rată extrem de mică având în vedere că acoperirea vaccinală optimă este de peste 95%.
Şi în anul 2022, tot aferent lunii iulie şi tot la capitolul poliomieltă, acoperirea vaccinală era situată la un nivel suboptimal, de sub 95%. Astfel, în mediul urban cu 3 doze VPI exista o acoperire vaccinală de 80,2% iar în mediul rural de 71,9%.
Rate scăzute de vaccinare sunt înregistrate şi în cazul altor vaccinuri. Primul loc între motivele nevaccinării corespunzătoare vârstei îl ocupă neprezentarea la medic pentru imunizare.
În România, conform schemei naţionale de vaccinare, vaccinul anti polio (vpi) se face în trei doze, la 2 luni, la 4 luni şi la 11 luni.
