Titlul știrii este: „Președintele României, Klaus Iohannis, a revocat-o pe Laura Codruța Kovesi din funcția de procuror-șef al Direcției Naționale Anticorupție”.
Iar textul ar trebui să sune cam așa: „Șeful statului a semnat decretul de revocare la o lună după decizia Curții Constituționale, care îi impunea să ia această măsură. Cererea de revocare a fost depusă la începutul acestui an de ministrul Justiției, Tudorel Toader, printr-un raport cu substrat politic. Acesta a înaintat-o în ciuda avizului negativ al Consiliului Superior al Magistraturii. Iohannis a refuzat să-i dea curs, astfel că situația a fost tranșată printr-o decizie obligatorie a CCR”.
Citește și: Ce urmează la DNA după revocarea lui Kovesi. Scenariile legale
De aici încolo, încep să curgă părerile.
Unii, nu puțini, dintre susținătorii luptei anticorupție sunt dezamăgiți. Sperau, pesemne, că președintele are o soluție miraculoasă de a nu pune în aplicare decizia CCR și de a o păstra pe Kovesi în fruntea DNA. Și l-ar fi susținut pe Iohannis până în pânzele albe în fața suspendării cu care îl amenința deja actuala majoritate a „penalilor”.
Alții, din aceeași categorie a oamenilor onești, dar ceva mai pragmatici, consideră că șeful statului a făcut tot ce se putea face în contextul dat. Poate că trebuia să fie mai direct decât un simplu comunicat citit de purtătorul său de cuvânt. Sau poate că n-ar fi fost rău să anunțe, totodată, un referendum pe tema legilor justiției și a luptei anticorupție. Dar asta n-ar fi rezolvat oricum problema revocării.
Citește și: Danileț: „Ministrul Justiției trebuie să facă o procedură transparentă de selecție a șefului DNA”
Și, sigur, mai există o tabără. A celor care salută decizia lui Iohannis. Fie pentru că au fost seduși de propaganda cu „binomul” și „statul paralel”. Fie pentru că nu cred că o instituție se reduce la o singură persoană. Fie, pur și simplu, pentru că s-au săturat de starea permanentă de criză și de un conflict interminabil între actorii politici.
Un lucru mi se pare cert. Acesta este un moment de cotitură pentru noi toți. Indiferent ce părere avem.
Eu, unul, nu cred că președintele avea o altă ieșire din această situație. Care seamănă, dacă vreți, cu o partidă de șah. Când adversarul îți atacă regele, ești obligat să muți. Întrebarea este dacă mutarea se va dovedi cea mai bună dintre variantele posibile.
Că Iohannis nu avea încotro a spus-o și Comisia de la Veneția. O spune, răspicat, și judecătorul Cristi Dănileț, un susținător declarat al luptei anticorupție: „Președintele României nu avea de ales: deciziile CCR trebuie respectate, indiferent cât ar fi de nepopulare sau neplăcute. Asta înseamnă statul de drept: societatea care se supune legilor, deciziilor CCR date în interpretarea Constituției și hotărârilor judecătorești date în numele legii”.
Citește și: Unde va lucra Laura Codruța Kovesi
Cu alte cuvinte, nu poți opri un abuz (revocarea lipsită de temei a lui Kovesi) prin alt abuz (nerespectarea unei decizii a Curții Constituționale). Din acest punct de vedere, decizia pe care Iohannis a fost forțat s-o ia reprezintă un „rău necesar”. Subliniez: forțat! Să nu uităm totuși că președintele a contestat-o încă de la început și a amânat-o cât a putut.
Ce este cu adevărat important este ce se va întâmpla de-acum încolo.
Șeful statului trebuie să se opună în continuare oricărei tentative a coaliției aflate la putere de a controla procurorii și judecătorii. Să întoarcă în parlament ultimele modificări ale legilor penale sau să le atace la CCR. Să respingă toate propunerile al căror scop este sabotarea luptei anticorupție. Să ceară, mai vocal decât oricând, ca viitorul șef al DNA să aibă în primul rând avizul CSM.
Citește și: Stanomir: Ezitările lui Iohannis întăresc poziția celor care vor organizarea autocratică a României
Iar noi, spectatorii, să nu pierdem din vedere două chestiuni. Prima că tăvălugul antijustiție n-a fost declanșat de Iohannis, ci de Dragnea și ai lui. Și a doua că, în acest război, Iohannis este totuși ultima redută pe care ne putem bizui.
