Marea, învecinată cu trei state membre NATO și alte două țări care au prins-o în cel mai mortal război din Europa de după cel de-al Doilea Război Mondial, a fost scena unor confruntări militare dramatice, a unui un eșec naval usturător pentru Moscova și a unor negocieri diplomatice importante în cele 14 luni de când Rusia a declanșat războiul în Ucraina.
Controlul asupra Mării Negre este o componentă centrală a strategiei de război a Rusiei și unul dintre principalele motive pentru care a anexat Crimeea – peninsula aflându-se situată în largul coastei de sud a Ucrainei – în 2014, o acaparare ilegală de teritoriu care a prevestit actualul conflict sângeros, potrivit Foreign Policy.
Citește și: NATO, aproape de război cu Moscova. Un avion rusesc a ratat un avion britanic deasupra Mării Negre
Pentru Washington și aliații săi din cadrul NATO, contracararea influenței Rusiei la Marea Neagră este fundamentală pentru a-și menține influența asupra flancului sud-estic al Europei și pentru a asigura libera circulație a mărfurilor esențiale care circulă din așa-numitul coș de pâine a Europei către piețele vulnerabile din Orientul Mijlociu și Africa. Cu toate acestea, de prea mult timp regiunea Mării Negre s-a regăsit la periferia strategiei Occidentului de a contracara Rusia, în loc să fie o componentă centrală a acesteia, după cum susține un număr tot mai mare de factori decidenți occidentali și legislatori americani. Acum există o mișcare în ascensiune la Washington, Bruxelles și în capitalele din regiune care militează pentru plasarea Mării Negre în centrul strategiei NATO.
Citește și: Joe Biden ridică starea de urgenţă naţională legată de virusul SARS Cov-2, în Statele Unite
„Dacă îi permitem Rusiei să definească regulile în regiunea Mării Negre punem în pericol aliații și interesele noastre și tocmai de aceea Marea Neagră are nevoie de propria strategie cuprinzătoare pentru a ne asigura că [președintele rus Vladimir] Putin nu poate obține un punct de sprijin acolo”, a declarat senatorul american democrat Jeanne Shaheen pentru Foreign Policy.
Shaheen și senatorul republican Mitt Romney au introdus luna trecută un proiect de lege pentru a impulsiona administrația Biden să elaboreze o strategie pentru Marea Neagră și pentru a spori prezența militară și angajamentul economic în regiune. Republicanul Mike Turner, președintele puternicei Comisii de Informații a Camerei Reprezentanților din Congresul SUA, și reprezentantul democrat Bill Keating au prezentat un proiect de lege corespondent în cadrul Camerei.
Alți diplomați și oficiali occidentali din domeniul apărării, dintre care unii au dialogat cu Foreign Policy sub condiția anonimatului, declară că Marea Neagră se află pe o falie foarte subțire între strategia NATO privind Ucraina și flancul său estic, pe de o parte, și politicile Occidentului pentu flancul său sudic și Orientul Mijlociu extins, pe de altă parte. NATO, susțin acești oficiali, trebuie să repare această ruptură, pregătindu-se în același timp, pentru o confruntare pe termen mai lung cu o Rusia revanșistă din punct de vedere militar.
„De mult timp putem observa un decalaj în ceea ce privește securitatea părții de nord a flancului estic [al NATO] și partea de sud a flancului estic”, a declarat Andrei Muraru, ambasadorul României în Statele Unite, într-un interviu recent. „Întreaga regiune a Mării Negre este expusă în fața Rusiei.”
Dezbaterea cu privire la modalitatea optimă de a integra Marea Neagră în strategia Occidentului asupra Rusiei capătă avânt înaintea mult anticipatei contraofensive ucrainene din această primăvară, care ar putea viza Crimeea, precum și înaintea unui summit esențial al liderilor NATO care va avea loc această vară la Vilnius, în Lituania.
„Când te uiți înapoi la ceea ce NATO a spus și la ceea ce a făcut în realitate în ceea ce privește Marea Neagră înainte de acest război, ei bine, răspunsul este că a făcut incredibil de puțin”, a spus Steve Horrell, fost ofițer superior de informații navale din SUA și actual cercetător în cadrul think-tank-ului Center for European Policy Analysis. „A zburat întotdeauna sub radar.”
Elaborarea unei strategii coerente ar putea fi un lucru mai ușor de spus decât de făcut, având în vedere rolul supradimensionat pe care îl joacă Turcia, aliatul NATO din regiune, ca paznic al Mării Negre, care controlează strâmtorile Dardanele și Bosfor, care servesc drept unica și îngusta ieșire spre Marea Mediterană.
Turcia are de ani de zile o relație dificilă și tensionată cu Washingtonul și alți aliați din cadrul NATO și privește cu suspiciune și trepidare orice încercare de sporire a prezenței NATO în Marea Neagră sau orice schimbare a rolului său de gardian al Mării Negre.
Turcia a tergiversat aderările Finlandei și Suediei la NATO (deși Finlanda a reușit să devină membru NATO în sfârșit în această săptămână) și a consolidat relațiile economice cu Moscova pentru a-și susține economia anemică, chiar dacă alte țări occidentale încearcă să înăsprească sancțiunile asupra industriei ruse. Totuși, în același timp, a ajutat la negocierea unui acord crucial în domeniul cerealelor pentru a transporta mărfuri ucrainene, în special cereale, din Marea Neagră către piețele mondiale și a trimis, totodată, Kievului asistență militară crucială.
Turcia, folosindu-și puterile legale în temeiul Convenției de la Montreux din 1936, a închis strâmtorile dintre Marea Mediterană și Marea Neagră navelor de război din țări care nu au porturi la mare, la scurt timp după invazia Rusiei de anul trecut. Această manevră a blocat atât navele de război rusești care nu se întorceau în porturile lor de origine să navigheze în Marea Neagră, cât și navele de război ale statelor NATO care nu au ieșire la Marea Neagră. Ultima navă americană care a intrat în Marea Neagră a fost USS Arleigh Burke, un distrugător care a părăsit marea în decembrie 2021.
Cu alte cuvinte, nicio strategie Vestică pentru Marea Neagră nu poate funcționa fără acordul Turciei, iar acordul Turciei va fi dificil de obținut. Turcia este puțin entuziastă față de orice propunere care ar schimba statutul Mării Negre sau ar schimba condițiile de acces la Marea Neagră”, a declarat Soner Cagaptay, expert în regiune în cadrul think-tank-ului Washington Institute for Near East Policy.
La peste un an de la începutul conflictului, Marea Neagră a fost scena unora dintre cele mai dramatice scene ale războiului dintre Rusia și Ucraina, inclusiv scena apărării ucrainene hotărâte a Insulei Șerpilor, care a însuflețit rezistența ucraineană în primele zile ale războiului și scufundarea în aprilie 2022 a crucișătorului rus Moskva, bijuteria coroanei flotei ruse de la Marea Neagră, moment care a marcat o lovitură militară și simbolică semnificativă asupra eforturilor de război ale Moscovei.
Chiar înainte de anexarea de către Rusia a Crimeei în anul 2014 și a invaziei depline a Ucrainei în anul 2022, Marea Neagră a servit drept teatrul central în istoria sângeroasă a Europei.
Aceasta a fost principala arteră de transport pentru Grecia și Roma Antică, o sursă de hrană pentru Atena, loc al cuceririlor scite și al celor mongole timp de mii de ani. Crimeea a fost punctul zero al răspândirii în Europa a ciumei bubonice, a fost mult timp un ciolan de disputat între Rusia și Imperiul Otoman, precum și scenă de măcel inutil și ciocniri militare între marile puteri europene în Războiul Crimeii din secolul al XIX-lea, care a zguduit efectiv sistemul de alianțe European după Războaiele napoleoniene. Portul Novorossisk de la Marea Neagră a fost scena a ceea ce a fost de fapt victoria Revoluției bolșevice asupra Armatei Albe anti-comuniste și sprijinite de vest, în timpul Războiului Civil din Rusia.
Sudul Ucrainei de-a lungul coridorului Mării Negre a fost scena celor mai crunte lupte și a celor mai rele atrocități în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, iar Uniunea Sovietică în perioada lui Iosif Stalin a deportat forțat întreaga comunitate a tătarilor nativi din Crimeea pentru a consolida controlul Moscovei asupra Crimeei și Mării Negre. În anul 2008, Rusia a lansat invazia Georgiei, o altă țară de la Marea Neagră orientată către vest, declanșând primul război din Europa în secolul XXI și prefigurând felul în care ambițiile neo-imperiale ale lui Putin vor declanșa viitoarea invazie a Ucrainei.
Ultima semnificație a Mării Negre în conflictul curent rămâne de văzut, dar deja a apărut ca potențial semnal pentru un conflict mai larg între Rusia și NATO. În martie, un avion de vânătoare rusesc a lovit o dronă a SUA care monitoriza Marea Neagră, doborând-o. Oficiali de top de la Casa Albă au condamnat mișcările avionului rusesc ca necugetate și iresponsabile, având în vedere că drona survola zona apelor internaționale, în timp ce Moscova a pretins că drona a zburat peste un teritoriu în interiorul granițelor ”operațiunii militare speciale” a Rusiei din Ucraina. Shaheen a spus că acest tip de incident este tocmai motivul pentru care Washingtonul are nevoie de o strategie coerentă pentru regiune.
„Dacă SUA ar fi avut o prezență mai cuprinzătoare în Marea Neagră, am fi putut să limităm avantajul strategic al Rusiei în regiune și să securizăm locul prăbușirii dronei”, a spus ea.
Putin, la rândul său, a fixat pe controlul Moscovei asupra Crimeei ca fiind crucial pentru confruntarea sa mai largă cu NATO și consideră Marea Neagră ca fiind esențială pentru proiectarea puterii dure a Moscovei în Mediterana și nu numai. „Rusia consideră că accesul său la porturile cu apă caldă din Marea Neagră este un atu strategic major”, a spus Cagaptay.
Oficialii ucraineni au transmis în ultimele zile semnale confuze – și oarecum conflictuale – că ar putea fi deschisă negocierea statutului Crimeei la discuții viitoare de pace cu Rusia, deși eliberarea Crimeei ar putea fi încă un obiectiv central în orice ofensivă ucraineană viitoare împotriva forțelor ruse.
Dincolo de valoarea militară a Crimeei, Putin a fost clar peninsula – și, prin extensie, controlul Moscovei asupra Mării Negre – transcende strategia rece și dură. Putin mitologizează importanța Crimeei pentru moștenirea și istoria Rusiei în discursurile sale publice, incluzând comparații false ale Crimeei cu țara sfântă a Rusiei, precum Ierusalimului, ceea ce i-a derutat pe istorici. Putin s-a comparat și cu Petru cel Mare, țarul rus care a lansat războaie expansioniste pentru a cuceri teritorii la începutul secolului al XVIII-lea și a înființat Imperiul Rus care avea să cucerească Crimeea o generație mai târziu, sub Ecaterina cea Mare. Paralelele istorice pot atinge note care, în anumită măsură, nu sunt măgulitoare pentru Putin: Petru cel Mare a lăsat o mare parte din Ucraina actuală Imperiului Otoman și a înființat Rusia țaristă pentru tulburări politice, fără a stabili niciodată un proces de succesiune clar - o problemă, care bântuie țara de atunci.
Totuși, paralelele dezvăluie ambițiile imperiale moderne ale lui Putin pentru o Rusia a secolului 21 și evidențiază legătura de neșters dintre Marea Neagră, Crimeea și părerile distorsionate ale lui Putin asupra moștenirii sale referitoare la istoria Rusiei.
„Dacă Putin dorește să readucă Rusia la statutul său de putere europeană de frunte, lucru pe care l-a realizat sub conducerea lui Petru cel Mare și a Ecaterinei cea Mare”, a argumentat Peter Rutland, un savant în istoria Rusiei la Universitatea Wesleyan, „atunci are nevoie de Crimeea.”
Robbie Gramer este reporter privind securitatea națională și diplomația în cadrul Foreign Policy. Twitter: @RobbieGramer
Traducerea articolului a fost realizată de către Ambasada României la Washinghton.
