Acomodarea cu un NATO fără Turcia

Virajul iliberal al președintelui Recep Tayyip Erdogan, mai evident ca niciodată în urma tentativei de lovitură de stat din iulie 2016, este privit cu îngrijorare în cele mai multe capitale occidentale.

Arestarea jurnaliștilor, epurarea oficialilor guvernamentali și militari și restricționarea drepturilor civile au generat un climat de teamă și neîncredere în Turcia și condamnarea globală.

Ar mai fi, de asemenea, achiziționarea de către Ankara a sistemului rusesc de apărare antiaeriană S-400 urmată de retragerea Turciei din programul avioanelor de luptă F-35, concomitent cu explorarea în mod deliberat provocatoare a resurselor de gaz de mare adâncime situate în disputatele ape teritoriale ale Ciprului.

În același timp, votul din Camera Reprezentanților pentru clasificarea ca genocid a morții a peste un milion de armeni în 1915 a înfuriat Ankara și l-a determinat pe președintele Erdogan să-și anuleze temporar vizita la Washington, programată pentru luna noiembrie.

Relațiile dintre Turcia și Statele Unite sunt la cel mai scăzut nivel de la întemeierea Republicii Turcia în 1923. Dacă reproșurile pot fi plasate cu ușurință de ambele părți, cert este că Turcia se îndepărtează de punțile occidentale stabilite în urmă cu decenii de Ataturk.

Cu toate acestea, trebuie să fim realiști cu privire la viitorul și impactul Turciei asupra Alianței. Prezența Turciei în NATO a fost un avantaj major în timpul Războiului Rece, fiind un aliat loial, cu o armată extrem de profesionistă, deși echipată cu armament învechit.

Pierderea Turciei ca membru NATO nu poate fi tratată cu ușurință. În plus, Turcia este o valoroasă cale de transport pentru țiței și gaze naturale către Europa, în special prin gazoductul transanatolian TANAP, care aprovizionează mare parte din Europa de Sud-Est, și conducta petrolieră Baku-Tbilisi-Ceyhan (BTC), singura conductă non-rusească prin care petrolul din Azerbaidjan poate ajunge pe piețele globale. În fine, locația strategică a Turciei, la intersecția dintre Est și Vest, îi conferă de secole un avantaj imens. Acest lucru nu e pe cale să se schimbe.

Totuși, liantul Turcia-NATO din timpul Războiului Rece nu mai există. De multă vreme percepția Ankarei este că decadele petrecute în tabăra occidentală au fost deseori dăunătoare și au împiedicat-o să-și atingă potențialul maxim de lider regional.

Invazia și ocuparea americană a Irakului, la fel ca Primăvara Arabă 2011 și războiul civil subsecvent din Siria au exercitat o presiune extraordinară asupra Turciei.

Mai mult, recenta traiectorie pe care se află face ca acțiunile Turciei să fie văzute atât de Statele Unite, cât și de alte membre NATO, ca opuse principiilor democratice de bază propuse de Tratatul de la Washington din 1949.

În următoarele decenii am putea asista fie la excluderea sau autoexcluderea Turciei din NATO, fie la diminuarea semnificativă a rolului ei în interiorul Alianței. Acest lucru ar putea include pierderea bazei aeriene de la Incirlik ca facilitate pentru Statele Unite, un activ vital în calculul strategic mai larg și al proiecției de putere în Orientul Mijlociu.

La Incirlik se află arme nucleare. În timp ce la Washington se discuta deja mutarea lor în afara Turciei, tentativa de lovitură de stat din iulie 2016 a creat un nou imbold pentru rezolvarea acestei probleme. Ceea ce a tulburat în mod deosebit a fost închiderea alimentării cu energie din surse exterioare și interdicția de zbor pentru avioanele americane ordonată de Turcia.

Baza de la Incirlik a trecut atunci pe sursele locale de energie și, conform oficialilor US, armele nucleare nu s-au aflat niciun moment în pericol de a fi compromise; totuși, o asemenea situație este greu de menținut. Pe de altă parte, mutarea lor este cel puțin o provocare diplomatică și operațională.

Dar dacă trebuie să se întâmple, unde ar urma să fie localizat noul Incirlik? Cel mai probabil în sud-estul Europei. Grecia și Bulgaria ar fi două dintre opțiuni, deși cu nivele variabile de stabilitate și infrastructură de suport.

Cel mai bun candidat rămâne România, un aliat solid al Statelor Unite și membră NATO. Mai mult, Baza Aeriană Mihail Kogălniceanu (MK) de la Constanța, situată pe coasta Mării Negre, este în curs de extindere, iar locația constituie un avantaj strategic, mai ales în ce privește activitatea Rusiei în zonă. Alte locații din România ar putea fi de asemenea potrivite, deși o analiză mai profundă se impune.

Pentru siguranță, repoziționarea în România aduce o serie de provocări politice și logistice. Cea mai evidentă este cum putem aproviziona adecvat o nouă bază, mai mare, sau mai multe? România are o infrastructură rezonabil dezvoltată care necesită însă modernizare și extindere.

De exemplu, nu există un mare sistem de conducte petroliere așa cum a fost dezvoltat în Europa de vest pe durata Războiului Rece, singura opțiune reală rămânând drumurile și căile ferate care traversează un teren dificil și teritorii potențial neprietenoase precum Serbia.

Marele port românesc Constanța rămâne disponibil, dar să nu uităm că accesul la Marea Neagră trece prin strâmtorile turcești, care sunt supuse limitărilor navale restrictive conform Convenției de la Montreux din 1936.

Faptul neplăcut este că un NATO fără Turcia ar putea deveni realitate mai devreme decât mulți se așteaptă. Se speră că o reapropiere dintre Statele Unite și Turcia va avea loc, deși este imposibil să nu observi că centrul de gravitație al Turciei se mută spre Răsărit și orice acord diplomatic trebuie să țină cont de această dinamică.

Nu trebuie să pierdem din vedere nici faptul că o Rusie din ce în ce mai agresivă în regiunea Mării Negre și a Mediteranei de est are potențialul de a destabiliza în continuare sud-estul Europei.

Cu cât mai curând America, în fapt, Alianța va recunoaște această realitate și va începe să construiască infrastructura necesară în sud-estul Europei, în primul rând în România, cu atât mai capabilă va fi să abordeze eficient breșele de integritate a NATO și provocările de securitate din regiune.