Cu şase ani înainte ca Daveed Diggs să îl transforme pe Thomas Jefferson într-un personaj mai interesant decât şi-ar fi imaginat orice profesor de istorie, starul din Hamilton stătea grămadă pe o versiune piratată a softului de scris scenarii Final Draft, cu colegul său de cameră Rafael Casal, poet, rapper şi cel mai bun prieten al lui Diggs.
După ce îi văzuse clipurile în care face slam poetry (un tip de poezie care se desfăşoară sub formă de competiţie, folosită cu precădere în hip-hop – n.r.) pe YouTube şi serialul HBO’s Def Poetry, un producător îi oferise lui Casal un film. Casal l-a inclus şi pe Diggs în proiect drept co-scenarist, iar cei doi au ştiu imediat despre ce voiau să scrie: despre oraşul lor, Oakland, California.
În 2009, subiectul avea sonorităţi de tragedie. „Oscar Grant fusese ucis la Fruitvale Station, la două blocuri distanţă de unde locuiam“, spune Diggs, făcând referire la bărbatul de culoare neînarmat care fusese împuşcat de un ofiţer de poliţie alb pe 1 ianuarie anul acela, un incident dramatizat ulterior de Ryan Coogler în Fruitvale Station, filmul său din 2013. „Ştiam că filmul va fi despre Oakland şi nu puteai vorbi despre oraş fără să vorbeşti despre asta“.
Dar, spre deosebire de Coogler, Diggs şi Casal intenţionau să îşi încarce mesajul politic cu umor negru. „Voiam să scriem o comedie despre doi prieteni, fără să ignorăm lumea în care trăiesc aceşti tipi“, spune Casal. „Atât de multe comedii ignoră aspectul rasei, mai puţin când e ceva amuzant“.
Şase ani mai târziu, în luna ianuarie, Blindspotting a debutat la Festivalul de Film Sundance, cu Diggs şi Casal în rolurile principale; şase luni mai târziu, pe 27 iulie, apare pe marile ecrane din toată ţara. Au trecut exact opt ani de când duo-ul se aştepta să fie făcut filmul. Diggs râde. „După cum am aflat“, spune el despre cursul lor intensiv în materie de realităţi ale realizării unui film, „poţi avea un film care a primit undă verde, care e gata de apariţie, după care dispare şi nimeni nu mai vorbeşte niciodată despre el“.
Producătorii filmului, Jessica şi Keith Calder, le oferiseră iniţial celor doi un buget de 300.000 de dolari pentru a filma cu camere DSLR (cameră semi-profesională – n.r.); aveau chiar şi un regizor, pe Jonathan Levine (50/50). Dar familia Calder tocmai lansase o companie de producţie, Snoot Films, şi erau din ce în ce mai implicaţi în proiecte cu finanţare din afară. Primului start fals i-au urmat încă două şi, într-un final, spune Casal, cei doi scenarişti dezamăgiţi le-au spus producătorilor „Opriţi-vă. Nici măcar nu mai vrem să vorbim despre filmul ăsta. L-am făcut de trei ori şi nu s-a întâmplat nimic. Să mergem mai departe“.
Însă încăpăţânata familie Calder a revenit la proiect în 2015. De data aceasta, Diggs a fost motivul întârzierii. Tocmai semnase pentru Hamilton, care debutase în New York, dar nici măcar pe Broadway. Îşi aminteşte că le-a spus producătorilor „Sunt sigur că o să ţină doar trei luni“. Un an mai târziu, spectacolul se mutase pe Broadway şi devenise un succes record, aducându-i lui Diggs un Tony, un Grammy şi o mulţime de fani extaziaţi de cele două roluri ale sale (Jefferson şi Marchizul de Lafayette).
În february 2017, când Moonlight a câştigat Oscarul pentru cel mai bun film pentru prezentarea poveştii maturizării unui homosexual de culoare, Casal, care era beat, le-a trimis celor doi Calder un mesaj – ceva de genul „Am fi putut şi noi avea un Moonlight“. Familia Calder a reluat imediat proiectul. „Era începutul Americii lui Trump“, spune Casal, „şi ne-a revenit tuturor inspiraţia să facem un film care să spună ce voiam să spunem despre lume“.
La momentul acela, asemeni multor actori din distribuţia iniţială, Diggs renunţase la Hamilton, dar acum se simţea obligat să primească aprobarea pentru Blindspotting de la noua lui echipă de management. „Sunt nou în industria asta, aşa că am o regulă“, spune el. „Nu mă apuc de niciun scenariu pe care nu îl aprobă toată lumea din echipa mea“.
Şi l-au aprobat, dar numai după ce au cerut modificări importante de scenariu, de finalizat în două luni.
Diggs era ocupat cu diverse roluri – roluri episodice în Black-ish, Unbreakable Kimmy Schmidt, şi filmul lui Julia Roberts Wonder/Minunea – aşa că sarcina i-a revenit cu Casal, care se consulta cu Diggs la telefon în fiecare seară.
Intriga de bază a rămas aceeaşi: Collin, infractor condamnat cu un temperament blând (jucat de Diggs), este hotărât să treacă fără niciun incident de ultimele trei zile ale eliberării sale condiţionate care durase un an.
Miles, prietenul lui alb impulsiv (Casal), abia aşteaptă să dea de necazuri. La începutul filmului, Collin vede cum un ofiţer de poliţie alb împuşcă mortal un bărbat de culoare pe nume Randall. Încearcă să uite ce a văzut, dar acest lucru îl consumă.
Lucrul care s-a schimbat, spune Casal, este desfăşurarea acţiunii după acel incident. „Pe parcursul a 10 ani, conversaţia aceea a evoluat foarte mult“, spune el. „Când am început să scriem scenariul, dacă se întâmpla aşa ceva, erau proteste pe stradă. Acum nu se întâmplă nimic“.
„Atmosfera din spatele unor mişcări ca Black Lives Matter/Vieţile celor de culoare contează a fost greu de susţinut“, spune Diggs. „Am crezut că se va schimba ceva, dar nu a fost aşa. Tot ce avem acum sunt o grămadă de statistici“. A fost scoasă din scenariu scena unor proteste. „Acum, Collin este singura persoană afectată de incident“, continuă Diggs, „şi nu există niciun răspuns din partea oficialităţilor. Odată ce se află că Randall este un infractor condamnat, brusc persoana nu mai reprezintă o garanţie suficientă pentru a genera proteste“.
Echipa lui Diggs a aprobat scenariul în luna mai a anului 2017 şi producţia a început o lună mai târziu. Casal a ales un prieten, regizorul de videoclipuri Carlos López Estrada, pentru a sta la cârma filmului. Diggs şi Casal i-au trimis indicaţii despre Oakland-ul pe care îl voiau prezentat în peliculă, pe care Casal îi descrie drept „un Whoville: maşini mari, pălării mari, ochelari de soare mari, pantaloni scurţi în culori ţipătoare“.
Viziunea extrem de stilizată a lui Estrada e la graniţa cu suprarealismul, cu mişcări exagerate ale camerei şi o paletă coloristică suprasaturată. „Totul este exacerbat“, spune Casal. „Oakland-ul a fost un loc cum nu era altul. Dar asta era mai adevărat când eram noi mici“, adaugă melancolic.
Explozia tehnologică din zona Bay Area, care a făcut ca preţurile chiriei şi ale locuinţelor să ajungă în stratosferă, a însemnat că populaţia pe vremuri majoritară de culoare şi latino îşi vinde apartamentele celor din clasa de mijloc. Collin şi Miles nu îi suportă pe tinerii hipsteri care se mută în oraş, dar Miles este de-a dreptul furios – şi în aceeaşi măsură disperat să dovedească că, în ciuda culorii pielii sale, nu este unul dintre ei. Când el şi Collin iau parte la o petrecere de casă nouă, nu pe gazda care lucrează în idustria tehnologiei o pocneşte Miles, ci pe un nativ din Oakland care îl acuză de însuşirea noii culturi.
„Când vin acasă“, spune Casal, care acum locuieşte în Los Angeles, „sunt conştient de ostilitatea flagrantă dintre presupuşii localnici şi presupuşii outsideri – şi spun presupuşi fiindcă nimeni nu verifică de fapt. Folosim rasa drept înlocuitor al cunoştinţelor despre cine e de acolo şi cine nu“.
Lăsând la o parte interpretările greşite, scenariştii tind să le ia partea localnicilor. Nou veniţii din familii albe privilegiate servesc, în parte, în lumea lui Collin şi Miles, drept motiv de glume, dar, după cum atrage atenţia Diggs, în lumea reală, gentrificarea „este mai complicată decât găsirea vinovatului“.
Ştie asta deoarece, atunci când s-a mutat la New York, „locuiam în cartierul Washington Heights şi dezamăgeam lumea zilnic că nu vorbeam spaniolă. Acela a fost pentru mine un moment în care să învăţ ceva şi să fiu – atât cât am putut – parte a unei comunităţi căreia îi mersese bine mult timp înainte să ajung acolo şi căreia îi va merge bine mult timp după ce voi pleca eu“.
Dar, indiferent cât de sensibil a încercat să fie Diggs, „e greu să mergi pe stradă şi să te gândeşti zilnic la asta“. În mod asemănător, Blindspotting încearcă să arate că „în orice situaţie dată e ceva ce pierzi din vedere, fără să vrei să faci asta“, spune el. „Nu încercăm să jignim pe nimeni în mod intenţionat, dar, dacă te simţi ofensat, poate ar trebui să te întrebi de ce“.
Prima scenă pe care au scris-o cei doi prieteni, în 2009, este undeva aproape de finalul filmului. Collin îl provoacă pe Miles să folosească injurii rasiste. Miles refuză. Totul duce la o confruntare care se inflitrase la baza întregului film: lui Miles i se trece cu vederea comportamentul antagonist fiindcă e alb, în timp ce mai rezervatul Collin este stereotipizat ca infractor din cauza culorii sale şi a dread-urilor.
Pentru Diggs, a fost cea mai grea zi de filmare. „A fost singura dată când m-am gândit «La naiba, ar fi mult mai uşor dacă nu aş juca cu cel mai bun prieten al meu»“, spune el. „Ne întâlneam după fiecare dublă să ne îmbrăţişăm“.
Comentarii 0