Am aruncat florile de la soțul meu, primite la aniversarea noastră. Știu că asta mă face să par un monstru, și poate că, în parte, sunt.
Am aruncat florile de la soțul meu, primite la aniversarea noastră. Știu că asta mă face să par un monstru, și poate că, în parte, sunt
„Am aruncat florile aniversare de la soțul meu. Știu că asta mă face să par un monstru, și poate că, în parte, sunt.
Dar înainte să judecați sau să trageți concluzii că sunt egoistă peste măsură sau că sunt „cea mai rea soție din lume”, lăsați-mă să încerc să explic.
Am trecut prin unele greutăți în căsnicia noastră. nimic neobișnuit: lipsă de comunicare, partea de intimitate nebifată, frica de a fi părinți și toate cele.
Citește și: Am fost diagnosticată cu o boală gravă și incurabilă la numai 2 ani. Ce am ajuns să fac astăzi
Recent, am ajuns în punctul în care mă uit în urmă la viața pe care am creat-o - frumoasa conexiune de cuplu, casa bine întreținută, luxul pe care cineva ar trebui să-l iubească și să-l adore - și... mă simt complet și absolut singură.
Stau într-o cameră plină de oameni, dar tot ce mi se comunică este întrebarea... ”Ce avem la cină?”. Tânjesc după mai mult și sunt singură. Așa că i-am spus asta soțului meu. I-am spus că nu mai sunt mulțumită cu status quo-ul nostru. Am nevoie de o conexiune.
Nu mai vreau să iau masa singură în pat; vreau să îmi doresc să stau lângă el la masă. nu vreau ca singurul nostru dialog să fie despre ora la care trebuie să ne ducem fiica la antrenamentul de sport; vreau să încercăm din nou să fim ființe umane reale.
Soțul meu mă iubește. Dar există un decalaj între dragostea din mintea lui și capacitatea lui de a o exprima.
Adesea, admirația lui se manifestă prin mici gesturi zilnice - mașina mea pe care o curăță în fiecare duminică; tablourile din sufrageria noastră atârnate într-un rând perfect, liniar. Și deși actele sunt apreciate, ele îmi ratează ținta.
Nu mă pot simți iubită de un om care este mut.
Așa că, la câteva zile după discuția noastră, după ce ne-am înțeles amândoi să investim mai mult unul în celălalt, am găsit un buchet de trandafiri multicolori pe blatul din bucătărie.
Era aniversarea noastră, iar el le-a lăsat acolo pentru ca eu să le găsesc cu un text pe care scria: „Cred că am dat-o în bară din nou”. Eu nu sunt genul care să aprecieze acest tip de buchet și punct. Florile și felicitările sunt frumoase, dar nu au nicio semnificație personală.
Citește și: Fiul meu m-a lăsat singură, bolnavă și cu datorii în urmă cu 13 ani. Ieri a bătut la ușa mea
Am fost un outsider toată viața mea, iar acest lucru se extinde la modul în care îmi exprim și primesc dragostea. Ceea ce ”umple rezervorul„ unei persoane normale pe mine mă lasă goală. Nu este suficient.
Nu vreau o carte de vizită scrisă cu lucrurile potrivite de spus - vreau un lider spiritual pentru casa noastră.
Cineva care să mă ia de mână și să se roage să treacă peste greutăți și să sărbătorească speranța împreună cu mine. Nu vreau ciocolată; vreau doar conexiune. Vreau o viață excepțională. Vreau să mă simt apreciată și văzută.
Vreau pe cineva care să-mi cunoască ordinea Starbucks, să știe de ce dezordinea excesivă îmi provoacă anxietate sau să fie martorul vieții mele în așa fel încât, atunci când nu voi mai fi, să le poată spune copiilor noștri ce fel de femeie am fost.
Vreau un bărbat care își învață fiul că nu trebuie să iubești o femeie în felurile societale, cum ar fi felicitările și bomboanele.
Vreau ca el să știe că cel mai sexy lucru pe care îl poți face pentru cineva pe care îl iubești este să fii vulnerabil cu el. Pe scurt: refuz să fiu căsătorită cu cineva care doar bifează ce crede că ar terbui să fie bifat oficial.
Așa că, de fiecare dată când treceam pe lângă acele flori, o parte din mine se ofilea și murea știind că nu era niciun sentiment sincer în spatele cumpărării lor. A fost doar bifarea unei cerințe. Aniversare: ia flori. Cui îi pasă dacă ea le urăște...
