Chiar și în situații de criză, când se mobilizează resurse majore pentru rezolvarea problemelor, există blocaje, există sabotaje pe față sau discrete, există justificări birocratice pentru a nu face ce ar trebui făcut.
Newsweek România: Domnule Florin Hozoc, sunteți promotorul terapiei cu plasmă convalescentă pentru pacienții COVID-19 din România, fiind și donatorul unor echipamente pentru recoltarea de plasmă. De ce v-ați implicat și cum ați colaborat cu statul român în susținerea acestui tratament?
Florin Hozoc: Susțin de multă vreme nevoia recoltării de plasmă în România, plasma fiind o necesitate strategică, din păcate neglijată de sistemul medical românesc. Avem nevoie de plasmă pentru fabricarea de imunoglobulină și alte medicamente esențiale.
Imediat ce am văzut în literatura de specialitate occidentală primele informații despre efectele benefice ale terapiei cu plasmă convalescentă pentru pacienții COVID-19, am considerat că acest tratament trebuie să fie disponibil și în România. Am vrut să ajut și de aceea am donat 18 echipamente pentru colectarea de plasmă.
Și mă bucur că România e și ea printre cele 50-60 țări din lume în care pacienții COVID-19 beneficiază de terapia cu plasmă. Colaborarea cu statul a pornit bine, dar lucrurile s-au blocat la un moment dat. Și s-au blocat pentru că birocrația din sistem nu e axată pe nevoile pacientului, ci pe propria supraviețuire.
E relevant de altfel faptul că impulsul pentru terapia cu plasmă convalescentă a venit din mediul privat și nu din interiorul sistemului de stat.
Statul ignoră posibilul val doi al pandemiei și refuză cu nepăsare ajutorul!
Ce ar fi trebuit să facă statul român și n-a făcut pentru tratamentul cu plasmă al pacienților infectați cu noul coronavirus?
Sistemul de sănătate din România a funcționat din păcate cu două viteze: lent și foarte lent. S-a mișcat lent în ceea ce privește autorizarea terapiei și instalarea aparatelor de plasmafereză și se mișcă foarte lent în privința colectării efective de plasmă convalescentă și a administrării ei pacienților aflați în suferință.
Și stă pur și simplu pe loc în privința extinderii capacităților și a pregătirii pentru valul doi al pandemiei. Concret, nouă ca donatori de echipamente ne-a luat săptămâni în șir să învingem nepăsarea și chiar opoziția din unele centre județene de transfuzie sanguină pentru a reuși să punem în funcțiune aparatele donate.
Iar în unele centre de transfuzie ne-am lovit chiar de refuzuri categorice. Ulterior, deși există peste 15.000 de pacienți vindecați de COVID-19, numărul donatorilor de plasmă abia a depășit 100. Suntem deci la sub 1% donatori efectivi, iar acest 1% e simbolul ineficienței statului român.
Atât s-a reușit în două luni de zile, 1%.
De ce? Pentru că nu a existat nici măcar un singur apel public din partea Grupului de Comunicare Strategică, din partea oficialităților privind colectarea de plasmă convalescentă. Pentru că statul nu a promovat deloc donarea de plasmă în mass-media (am făcut-o noi, o companie privată, împreună cu câteva ONG-uri).
Pentru că centrele de transfuzie au o atitudine pasivă în privința stimulării donării, pentru că metodologia donării e extrem de restrictivă și nu se dorește ajustarea ei, pentru că oferta noastră de a suplimenta donația inițială de 18 aparate cu încă 32 de aparate a fost ignorată. Ținând cont că vorbim de cel mai promițător tratament al momentului pentru pacienții critici COVID-19, e o nepăsare de neînțeles și de condamnat.
Sistemul acționează pentru propriile interese, nu pentru cele ale pacienților
Ați vorbit despre unele refuzuri cu privire la aparatele de plasmafereză pe care ați dorit să le donați. E indolență sau e mai mult de atât?
E corupție, o spun direct! Cazul de la Timișoara e emblematic aici: un centru de transfuzie care e al statului și care trebuie să servească doar interesul public are de ani de zile un contract prin care se obligă să ajute un agent economic privat, chiar cu prețul prejudicierii interesului public!
La CTS Timișoara s-a refuzat donația noastră pentru un echipament de plasmafereză fiindcă un agent economic se simțea amenințat în interesele sale comerciale, iar o instituție de stat nu a pus interesul public în fața unui interes privat. Nu mă feresc să dau nume – e vorba de firma Hemarom SRL, care are la Timișoara și în alte centre de transfuzie o relație comercială privilegiată și contrară interesului public.
Dincolo de aceste lucruri, de ce totuși a fost ignorată oferta dvs. de a da gratuit încă 32 de aparate de plasmafereză? Nu e nevoie de ele? Vor apărea noi piedici în centrele județene de transfuzii și Ministerul Sănătății nu mai vrea bătăi de cap? Se consideră că epidemia nu va mai fi o problemă?
Cea mai simplă explicație ar fi dezinteresul. Sistemul public de sănătate, centrele de transfuzie se mulțumesc să ofere cetățenilor servicii la minima rezistență.
Din moment ce colectarea de plasmă convalescentă și terapia cu plasmă au fost bifate în România, nu mai contează calitatea și amploarea procesului. Mă tem însă că explicația reală e mai rea. E vorba de faptul că birocrația din zona transfuziilor sanguine are de câștigat din menținerea acestui sistem învechit.
Sistemul de transfuzii e ca un mastodont industrial din perioada comunistă, ineficient și energofag, dar izolat de forțele pieței printr-un monopol.
Acest mastodont simte de câțiva ani că monopolul se clatină, iar crizele – cum e criza coronavirusului – sunt catalizatori pentru schimbare. Cu toate acestea, ei nu acceptă inovația și eficiența, fiindcă le văd drept amenințări grave pentru propria lor supraviețuire.
Plasma rămâne în România
Ce se întâmplă totuși cu plasma convalescentă care se colectează acum? E folosită integral pentru tratarea pacienților? Se stochează sau se va stoca dacă depășește nevoile? Se va putea și prelucra pentru medicamente?
Un management cu viziune în privința terapiei cu plasmă ar trebui să includă și crearea de rezerve pentru viitor, deci stocare. Am propus statului român să susținem eforturile de a crea o bancă de plasmă convalescentă – adică să furnizăm gratuit Institutului Cantacuzino echipamente specifice de stocare și congelare.
Din păcate, nici aici n-am primit vreun răspuns și nu văd ca ideea unei bănci de plasmă convalescentă să fie luată deocamdată în calcul de către Ministerul Sănătății sau altă instituție publică din România.
Florin Hozoc
Prelucrarea plasmei necesită o discuție separată, dar sunt un partizan total al ideii că România trebuie să-și dezvolte în timp propriile capacități de producție de medicamente derivate din plasmă. Nu doar pentru tratarea pacienților COVID-19, ci pentru zecile de mii de pacienți români care suferă de afecțiuni imunitare și alte boli care necesită astfel de medicamente.
În orice caz, plasma colectată rămâne în administrarea statului român, noi doar vrem să ajutăm ca statul să o colecteze și să ajungă mai repede la pacienții aflați în stare gravă.
Pentru unii însă, pare că e mai important să nu piardă controlul achizițiilor de consumabile pentru aparatele vechi, ineficiente și scumpe. De altfel, toți cei care apar să critice dotarea, în premieră, a statului român cu aparate de plasmafereză, chiar dacă e vorba de voci marginale, sunt conectați comercial la interesele de achiziții din domeniul transfuzional din România.
Românii plătesc cu viața bunăstarea funcționarilor și firmelor
Judecând acum criza coronavirusului și gândindu-ne la riscurile de viitor ale pandemiei, ce învățăminte ar trebui să tragem și ce măsuri ar trebui luate pentru ca terapia cu plasmă să ajute cât mai mulți români?
Criza coronavirusului a arătat un adevăr incomod pentru stat: România plătește cu viețile pacienților săi nepăsarea istorică în privința colectării de plasmă. Pur și simplu, există un preț care se plătește nu cu sânge, ci, în asemenea situații de pandemie, cu viața.
Dacă am fi colectat deja plasmă umană, România ar fi putut aplica mult mai rapid și pe scară mai largă terapia cu plasmă pentru pacienții COVID-19.
Așa, a trebuit luat totul de la zero: echipamente, instalare, instruire, protocoale de donare și administrare, mobilizarea donatorilor, pertractări între instituții – toată birocrația care înseamnă inevitabil întârzieri și probleme. Iar aceste lucruri, împreună cu slaba implicare în creșterea colectării de plasmă, au dus și duc în continuare la pierderi de vieți în România.
Viitorul, din păcate, nu arată nici el mai bine. România nu se pregătește pentru valul doi al pandemiei, nu caută să recolteze și să stocheze cantitățile necesare de plasmă și nici nu-și adaptează legislația pentru a răspunde mai bine provocărilor pe care le poate aduce epidemia.
Ne pregătim pentru eșec, cu deosebirea că peste câteva luni nu vom avea scuza că am fost luați pe nepregătite.
