Testamentul roşu

DE Radu Paraschivescu | Actualizat: 27.12.2019 - 21:48

Testament roşu. Cerneală roşie. Gândire roşie. Dominanta vieţii politice a lui Ion Iliescu nu poate avea altă culoare.

SHARE

E roşul laptelui supt de la cirezile  moscovite. E roşul sângelui vărsat de tineri după 22 decembrie 1989, când s-a terminat insurgenţa şi a început confiscarea a ceea ce fusese curat.

E roşul declaraţiilor asfixiante ale acestui personaj care va răspunde totuşi cândva măcar în faţa celui în care nu crede.

E roşul cuptorului de partid şi de stat în care s-au copt atâtea nereguli comise cu binecuvântarea tacită a minitătucului „sărac, dar cinstit“.

E roşul liniştii şi al consensului, termeni care au mascat presiuni, timorări şi manipulări abjecte. E roşul minciunii învăpăind de indignare obrajii celor care au raporturi amicale cu adevărul.

E roşul celor trei trandafiri aşezaţi în glastra electorală de o minte care a reuşit să compromită până şi  puritatea florilor.

E roșu-Chițac, roşu-Voican, roşu-Roman,  roşu-Măgureanu, roşu-Brucan, roşu-Cozmâncă, roşu-Năstase, roşu-Hrebenciuc.

Roşu de toate nuanţele în care a fost proiectat bordelul noii clase sociale pe nume burghezia comunistă.
Orhan Pamuk a scris „Mă numesc Roşu“. Ion Iliescu îşi va încheia expedi
ţia pe pământ sub sloganul (pardon, tovarăşi, sub lozinca) „Eu sunt roşu“.

Moştenirea pe care o lasă Ion Iliescu României are la un capăt o minciună („FSN nu va deveni partid politic şi nu va candida în alegeri“), iar la celălalt o flegmă pe cruci: „E momentul să încetăm să căutăm vinovaţi“.

Între ele se înşiră diverse alte episoade care confirmă matricea sovietică şi voluptatea sfidării – cele două componente ale unui modus operandi de care Ion Iliescu nu s-a dezlipit din clipa când a pus mâna pe putere.

Unele declaraţii ale lui îţi ridică tensiunea, oricât ai fi de ponderat. Aşa, de exemplu, enunţul numai bun de inaugurat perioada de „democraţie originală“ propusă de un Iliescu ridicat pe umerii Securităţii: „Proprietatea e un moft“.

Cum se poate rosti o asemenea insanitate după deceniile de confiscări practicate de comunişti? Foarte uşor, dacă eşti unul dintre ei. „Moftul“ invocat de Iliescu a fost însoţit de deportări sau întemniţări abuzive, cu sau fără tortură (de obicei, cu). Un dram de decenţă ar fi fost de ajuns pentru ca Iliescu să-şi oprească vorbele în gâtlej.

De unde să iei însă dramul acesta? Cum să-i pretinzi decenţă unui ins care pune să se bruieze Proclamaţia de la Timişoara la postul public de televiziune, făcându-şi timp să adauge, fără să se caşte pământul sub el, că „Legea lustraţiei este stalinistă şi anticonstituţională“?

E greu să alegi, din vălmăşagul de minciuni, insulte şi sfidări rostite de gura lui Ion Iliescu, una pe care s-o cocoţi în vârful clasamentului fără riscul de-a fi detronată.

Şi totuşi, există una pe care n-o ameninţă nimic: nici etichetarea manifestanţilor din Piaţa Universităţii drept „golani“ şi „legionari“, nici disculparea de afacerea cu minerii, nici alte probe de cinism.

E vorba despre echivalarea lui Corneliu Coposu cu un racoleur de comunişti pentru PNŢCD. „Domnul Coposu mi-a propus să intru în Partidul Naţional Ţărănesc“, spune Iliescu – evident, într-un moment în care Corneliu Coposu nu-i mai putea răspunde – , iar pământul refuză şi de data asta să se caşte.

O precizare pentru tinerii dispuşi încă să plece după driblingurile unui asemenea om: Corneliu Coposu a fost închis  peste şaptesprezece ani de părinţii ideologici ai lui Ion Iliescu.

Corneliu Coposu n-a crezut că proprietatea e un moft şi că oamenii care contestă o putere instalată dubios sunt golani sau legionari.

Corneliu Coposu a suferit în temniţă şi a fost cât pe-aci să uite să vorbească. Dar şi-a păstrat demnitatea şi a rămas cu spinarea dreaptă.

E de sperat că, la citirea testamentului roşu al lui Ion Iliescu, bunul Dumnezeu va cere socoteală şi despre această mizerie.

Comentarii

© 2020 NEWS INTERNATIONAL S.A.
Aici puteti modifica setarile de Cookie -