Bunăoară, încă nu există o lege clară împotriva traseismului, ceea ce dă în continuare ocazia unora şi altora să viziteze un partid după altul şi să declare la fiecare cazare că vălul li s-a ridicat, în fine, de pe ochi.
Cu destui ani în urmă, fotbalistul Mihăiţă Pleşan inaugurase moda amorezării retroactiv-conjuncturale. Omul se declara suporter „de mic“ al echipei la care ajungea să joace, indiferent dacă echipa era din Bucureşti, Craiova, Timişoara sau din altă ţară.
Atâta doar că traseismul din fotbal, perceput uneori drept mercenariat de oameni mai exigenţi decât e cazul, are logică şi sens.
Cel din politică n-ar trebui să aibă, câtă vreme aici s-ar cuveni să opereze valori şi convingeri care nu se pot schimba peste noapte.
Ei, şi? E plin Parlamentul de politicieni care iau cina liberali, se culcă ecologişti, se visează conservatori şi se trezesc dimineaţa social-democraţi.
Iar asta e doar una dintre părţile grave ale acestui caraghioslâc lăsat să se autoreproducă. O alta e felul în care anumiţi politicieni nu numai că nu combat traseismul politic, ci îl încurajează de-a binelea, fie şi sub o formă camuflată.
Florin Iordache, unul dintre siluitorii Justiţiei, este şi aici om de bază. În 2018, Florin Iordache şi Daniel Suciu adoptă un proiect care lasă de fapt cale liberă unui traseism cu masca pe figură, cu condiţia ca beneficiarul să fie PSD.
Cei doi valorifică anul trecut o moştenire pe care scrie 2014, anul Ordonanţei 55, în temeiul căreia aleşilor locali le e permis să-şi schimbe partidul înainte de alegerile prezidenţiale, cu o perioadă de graţie de 45 de zile fără sancţiuni.
Demersurile opoziţiei de-a demantela reţelele de trafic cu deputaţi şi senatori în folosul PSD nu dau rezultate.
Propusă la un moment dat, Legea împotriva traseismului politic e obstrucţionată muncitoreşte şi sfârşeşte pe raftul cu „idei aplicate – îngeri căzuţi“.
Fidelitatea faţă de o doctrină, aderenţa la anumite valori, tradiţia şi trecutul unui partid sunt balast şi se văd tratate ca atare. Sunt prea mari interesele ca să te cramponezi de principii şi modele.
Şi e prea dulce ispita ca să-i rezişti. Mari consumatori de literatură engleză, traseiştii neamului defilează sub sloganul lui Oscar Wilde: „Rezist la orice, numai la tentaţii, nu“.
În plan concret, suntem o republică roasă de corupţie, hoţie, imoralitate, demagogie şi bun-plac. Metaforic vorbind, în schimb, trăim tragicomedia unei republici doldora de însemne monarhice.
Sub preşedintele republicii se întinde un ocean de regi, regine, prinţişori, baroni, conţi şi lorzi.
Trăim în şpagatul unei republici-regat în care numele ar vrea să emane distincţie, dar derapează în kitsch: regii asfalturilor, regina sprâncenelor, regele manelei porno (Romeo Fantastick, pentru cine întreabă), plus un alai de inşi care transformă rangul în poreclă. Eugen Orlando Teodorovici se autoelogiază cu faţa spre trecut, când i se spunea, vezi Doamne, Lordul (traseist – n.m.) din PNL.
Playboy-ul grizonant al finanţelor uită pesemne că a mai existat un lord înaintea lui: Jean Pădureanu de la Bistriţa, supranumit aşa în virtutea calităţii de arhitect-şef al blaturilor din fotbal.
Asta, spre a nu mai pomeni de batalionul de baroni locali ale căror fişe de post politic conţin elemente de şantaj, abuz în serviciu, delapidare sau grup infracţional organizat.
Ce distanţă între baronii din secolele trecute, inclusiv uscăturile literare din categoria lui Danglars din „Contele de Monte Cristo“, şi demnitarii de azi, rămaşi atât de devreme fără demnitate.
