Peste doi ani, în 2026, Statele Unite vor sărbători 250 de ani de existență cu Donald Trump revenit la Casa Albă după o pauză de patru ani. Și încă cum, cu o majoritate clară la nivel național, nu doar în Colegiul Electoral ci și la votul popular, și foarte probabil cu un Congres în întregime Republican. Nu la asta se așteptau Democrații, care în mare măsură controlau copios la nivel federal mai toate instituțiile, inclusiv cele de forță precum FBI sau CIA, cele culturale și academice (în universități peste 85% dintre profesori sunt de stînga, mulți chiar cu simpatii comuniste sau marxiste), principalele canale media tradiționale, cu excepția Fox News și Wall Street Journal.
Oricum, sigur nu se așteptau la o înfrîngere atît de categorică mai ales că sondajele păreau să indice o cursă foarte strînsă. E drept, au fost avertismente că acestea tind să-l subestimeze pe Trump, așa cum s-a întîmplat în trecut. În afară de asta Kamala Harris a cheltuit în campanie $1,2 miliarde (de trei ori cît Trump) fără a reuși să explice cît de cît inteligibil ce politici va promova în domenii esențiale pe plan intern și pe plan extern. Nu a ținut nici măcar o singură conferință de presă și cu o singură excepție a dat interviuri doar unor canale media prietenoase. De fapt, majoritatea voturile primite de ea au fost în principal voturi anti-Trump mai degrabă decît voturi pentru Kamala Harris. Iar fără susținerea frontului mediatic compact și activ anti-Trump înfrîngerea ei ar fi fost probabil de-a dreptul catastrofală.
Aceste lucruri nu s-au văzut însă. Inclusiv la noi, unde a fost livrată o imagine edulcorată a Kamalei Harris și una diabolizantă a lui Trump cu concursul CNN, BBC, The New York Times, The Guardian sau Washington Post, etc care au devenit mai ales din 2016 încoace un fel de organe de presă ale Partidului Democrat. Peste 90% dintre jurnaliștii americani sunt înregistrați drept votanți Democrați iar în redacția de la Washington Post a fost o adevărată revoltă după ce, în urma intervenției lui Jeff Bezos, proprietarul cotidianului, fondatorul Amazon, ziarul a refuzat să-și exprime sprijinul pentru Kamala Harris.
Ar fi arătat altfel lucrurile cu un alt candidat Democrat? Nu e deloc sigur. Votul a însemnat o respingere clară a politicilor administrației Biden din ultimii patru ani. Politici radicale în plan cultural, cu o agendă woke promovată agresiv, altele cu un impact profund negativ în plan economic (politici climatice nerealiste, trilioane de dolari pompați nejustificat în economie – de unde și inflația cumulată ridicată, etc) și în ceea ce privește imigrația ilegală prin granița de sud. În afară de asta alegerile au reliefat o adevărată prăbușire a încrederii în instituții, de la justiție la instituțiile de forță și mass media. Donald Trump a cîștigat în ciuda zecilor de procese care i-au fost intentate (pe care mulți juriști proeminenți, nu doar susținătorii săi, le-au considerat motivate politic), două încercări de asasinat și o campanie mediatică de o agresivitate fără precedent cu acuzații inventate de autoritarism, fascism, nazism. Trump a fost comparat cu Hitler și a fost acuzat că ar pune în pericol democrația deși de fapt intenții vizînd schimbări radicale au venit de la Democrați. Kamala Harris, au spus că vor să elimine filibusterul, să crească numărul de judecători de la Curtea Supremă sau să elimine Colegiul Electoral. Toate decizii radicale menite să-i avantajeze pe termen lung.
Încă de la intrarea lui Donald Trump pe scena politică elitele au explicat că mișcarea MAGA pe care acesta a inițiat-o ar fi o expresie a frustrărilor și temerilor unei majorități albe speriate de perspectiva pierderii influenței sale în urma mutațiilor demografice și culturale din societate. O aserțiune șubredă din start dar care a devenit cu atît mai greu de susținut acum, după ultimele alegeri, în care Donald Trump a obținut cel mai mare număr de voturi pentru un președinte Republican din partea comunităților hispanică (aproape jumătate), afro-americană sau asiatică (39%). Într-un cadru și mai larg a obținut un număr record de voturi pentru un candidat Republican de la femei (46%) și tineri (46%).
Partidul Democrat, așa cum arată astăzi, dominat de o facțiune stîngistă radicală, dar și cea mai mare parte a mass media, nu vede alegătorii ca indivizi ci doar ca membri ai unor grupuri identitare. Din această perspectivă este de neconceput ca cineva din aceste segmente electorale să se abată prin vot de la loialitatea obligatorie față de grup. Meritul individual, calitățile personale, politicile promovate, fiind complet irelevante. Așa se face că o moderatoare de la o cunoscută emisiune de la televiziunea ABC News, The View, s-a declarat extrem de dezamăgită de rezultat pentru că „o femeie de rasă mixtă căsătorită cu un evreu trebuia să fie aleasă președinte al acestei țări”. „Și cred că nu a avut nimic de-a face cu politica. Cred că a fost un referendum al resentimentelor culturale din această țară”.
Canalele TV de știri și publicațiile liberale, adică de stînga în Statele Unite, au ales să dea vina pe alegători. Firul roșu al tuturor acestor comentarii din mass media a fost acela că alegătorii sunt de vină. Motivul fiind misoginismul bărbaților albi, al celor de culoare sau hispanici, care nu au vrut să fie conduși de o femeie, sau rasismul. Ideea că eventual s-ar putea să fi fost probleme în sine cu candidata sau cu politicile Democrate fiind complet exclusă. Însă, după cum scrie și The Free Press „nu reușești în alegeri numindu-i pe oamenii de rînd rasiști, sexiști sau proști. Cîștigi ascultîndu-i”.
Sigur, au existat și analize realiste, dar acestea au fost puține. “Văd rezultatele în seara asta ca pe o răzbunare a unui american obișnuit din clasa muncitoare, americanul anonim care a fost zdrobit, insultat, pus la colț. Nu sunt gunoaie, nu sunt naziști, sunt doar oameni obișnuiți care se trezesc și merg la muncă în fiecare zi și încearcă să aibă o viață mai bună pentru copiii lor și simt că li s-a spus să tacă cînd s-au plîns că sunt lucruri care le fac viața amară”, remarca Scott Jennings la CNN, singurul invitat conservator într-un panel cu simpatii politice opuse.
În 2016, după prima victorie a lui Donald Trump, Mark Lilla, profesor la Universitatea Columbia, scria în The New York Times că elitele politice au ignorat complet problemele reale ale Americii, s-au arătat mai preocupate, spunea el, de soarta minorităților sexuale din Egipt decît de starea precară a existenței a milioane de americani. Bineînțeles, avertismentul său a fost ignorat.
Și acum cotidianul găzduiește un articol de opinie oarecum similar, diferit față de linia generală a ziarului de pe tot parcursul campaniei, care își propune să explice al doilea succes al lui Trump. Probabil însă că și acesta va fi ignorat, condiționarea ideologică este prea putermică. Pentru autorul acestuia „victoria dlui Trump echivalează cu un vot public de neîncredere în liderii și instituțiile care au modelat viața americană de la sfîrșitul Războiului Rece, acum 35 de ani”. „Provocarea pe care o reprezintă nu constă atît de mult în ceea ce face, ci în faptul că pune sub semnul întrebării convingerile pe care se bazează autoritatea. Dl Trump a arătat că ortodoxiile politice ale națiunii sunt falimentare, iar liderii din toate instituțiile noastre - atît private, cît și publice - care își bazează autoritatea pe fidelitatea lor față de astfel de ortodoxii sunt acum vulnerabili”.
Analiza scoate în evidență semnificația succesului electoral masiv și motivele pentru care acesta este privit cu atîta ostilitate și îngrijorare de către establishment-ul politic, academic, mediatic, corporatist (pe Wall Street s-a votat în proporție de 75% pentru Kamala Harris, deși Republicanii sunt acuzați că ei sunt cei care sprijină „oligarhia financiară”) nu numai din America ci și din Europa, pe celălalt mal al Atlanticului. „Adevărata alegere în fața alegătorilor a fost între dl Trump și toți ceilalți - nu numai candidatul democrat, Kamala Harris, și partidul său, ci și Republicani precum Liz Cheney, ofițeri militari de top precum generalul Mark Milley și generalul John Kelly (de asemenea, fost șef de stat major), membri ai comunității de informații și economiști laureați ai Premiului Nobel. În acest mod, competiția prezidențială a devenit un exemplu a ceea ce în economie se numește "distrugere creativă". Oponenții săi se tem cu siguranță că dl Trump va distruge însăși democrația americană. Pentru susținătorii săi, însă, un vot pentru dl Trump a însemnat un vot pentru alungarea de la putere a unei clase conducătoare eșuate și recrearea instituțiilor națiunii în conformitate cu un nou set de standarde care i-ar servi mai bine pe cetățenii americani”.
Lamentările din spațiul european sunt asemănătoare cu cele din America. Pentru că în fond există același gen de probleme, cele care stau la baza ascensiunii partidelor populiste de pe continent, și aceeași ruptură între elite și restul populației. „”Lumea liberă” va fi condusă de un penal și un demagog care nu împărtășește valorile noastre și vrea să le distrugă. Democrația liberală este în pericol”, se plînge Guy Verhofstadt. O retorică tipică care în lipsă de argumente serioase aplică etichete și vorbește despre încălcarea „valorilor noastre”. Și în Germania Deutsche Welle ține să se întrebe „cît de departe poate merge Trump și cine va fi acolo pentru a-l opri?” reluînd aceleași aserțiuni vehiculate de mass media americane despre pericolul în care s-ar afla democrația americană. Este dat de exemplu posibila „politizare a sistemului judiciar”. Adică exact ceea ce au făcut Democrații în campania lansată împotriva lui Donald Trump căruia i s-au intentat procese pe bandă rulantă. Asta ca să nu mai vorbim și despre încercările de a-l scoate de pe buletinele de vot din unele state controlate de Democrați, un demers greu de descris drept unul în favoarea democrației.
După eșecul lui Trump din 2020, rezultat în condiții speciale, în timpul pandemiei, și cu multe semne de întrebare privind dacă nu rezultatul în sine cel puțin a manierei în care s-a desfășurat procesul electoral, elitele din Statele Unite, au plecat de la premiza că au mînă liberă să transforme radical America, așa după cum enunțase Barack Obama încă în urmă cu 10-12 ani, promovînd agresiv politici de stînga radicale identitare, din categoria woke, pompînd trilioane de dolari în politici climatice problematice, lipsite de pragmatism, emițînd pe bandă rulantă reglementări birocratice sufocante pentru mediul de afaceri, extinzînd masiv prerogativele guvernului pe toate direcțiile.
Aceste elite politice, culturale, academice, corporatiste, au dat dovadă de o aroganță incredibilă instalînd în 2021 un candidat, Joe Biden, care s-a dovedit a avea mari probleme cognitive (ascunse cel puțin timp de doi ani), după care, de nevoie, l-au înlocuit cu un personaj mediocru, Kamala Harris, care nu a făcut nimic altceva decît să repete public mecanic pilule de comunicare pregătite în culise de echipa sa de campanie, venită în mare parte pe filiera Obama. Iar atunci cînd i s-a blocat tele-prompterul s-a dovedit incapabilă să gestioneze situația. Și în cazul ei, ca și în cazul lui Joe Biden, mulți se întreabă, un exemplu este istoricul Niall Ferguson, cine ia de fapt, chiar acum, deciziile la Casa Albă. Wall Street Journal încerca să dea un răspuns într-un editorial apărut chiar în ajunul alegerilor în care se spunea că un eventual mandat al Kamalei Harris ar fi în realitate un mandat Obama patru pentru că personajele cheie din momentul actual de la Casa Albă și din anturajul ei provin din fosta echipă Obama, președintele care mai ales în al doilea mandat a amplificat programatic faliile identitare din societatea americană.
La ultimele alegeri am asistat, între altele, la o reacție atît împotriva agendei woke dar și, în plan economic, împotriva unui globalism împins la limită, care a provocat suferință în părți importante ale Statelor Unite și a dus la dezindustrializarea țării. Asemănător, am asistat la o respingere covîrșitoare a politicii de încurajate a imigrației în masă practic prin desființarea graniței de sud cu Mexicul, cu un impact major atît în plan economic pentru largi categorii de populație dar și în planul securității pe străzi dar chiar și la nivel național. Printre cei intrați ilegal sunt mii, chiar zeci de mii de persoane cu delicte penale serioase și sunt temeri că s-ar fi infiltrat și potențial teroriști.
În ce măsură va reuși Donald Trump să răspundă așteptărilor alegătorilor în condițiile în care se va confrunta cu un „stat administrativ” extrem de ostil, cu o opoziție amplă pe diferite paliere, nu doar în Statele Unite ci și în interiorul unor organizații internaționale, precum ONU sau OMS? Sau în relația cu lideri din țări aliate. De pildă în Polonia s-a iscat un adevărat scandal după ce a fost făcut public un clip din 2023 în care actualul premier, Donald Tusk, fost președinte al Consiliului European, l-a acuzat pe Donald Trump că ar fi spion rus. E adevărat, spre deosebire de situația din primul mandat cînd a fost luat chiar el prin surprindere de victoria împotriva lui Hillary Clinton, Donald Trump a coagulat în jurul său o mișcare coerentă, mult mai bine organizată. Cu personaje carismatice, redutabile, de la JD Vance, noul vicepreședinte, și Vivek Ramaswamy la Tulsi Gabbard, Bobby Kennedy Jr, Elon Musk, plus o agendă de acțiune clară.
În afară de asta, și acesta este un element important, care a fost probabil decisiv și în campania electorală, impactul mass media tradiționale care îi sunt ostile lui Trump, este în scădere dramatică. Au pierdut teren masiv în favoarea unor alți actori media influenți, precum Joe Rogan, cel mai important podcaster din lume (discuția sa de trei ore cu Donald Trump a avut doar pe YouTube 40 de milioane de vizionări). În plus, X (Twitter) este acum controlat de Elon Musk iar celelalte rețele sociale nu își vor mai putea probabil permite tipul de atitudine adoptat în primul său mandat cînd contul i-a fost suspendat în urma unor presiuni din partea unor agenții federale precum FBI, după cum a dezvăluit investigația cunoscută sub numele de Twitter Files.
Însă, pe de altă parte, Donald Trump moștenește, spre deosebire de situația din 2016, o lume mult mai complicată și mai periculoasă, cu un nucleu dur format din Rusia, China, Iran, Coreea de Nord, Venezuela plus alte state din Sudul Global, care își propune deschis să demanteleze actuala ordine internațională. Una este retorica de campanie, privitoare de exemplu la rezolvarea rapidă a conflictului armat din Ucraina, și cu totul altceva situația din lumea reală.
După cum notează Wall Street Journal „atunci cînd Trump a încercat și a eșuat în 2019 să negocieze un acord nuclear cu liderul nord-coreean Kim Jong Un la Hanoi, problema Peninsulei Coreene putea fi abordată într-o relativă izolare”. Nu mai este cazul, lucrurile sunt foarte diferite acum, la scară globală. Cotidianul citează un fost oficial al Casei Albe din primul mandat al lui Trump: "Cu soldații nord-coreeni care servesc alături de ruși pentru a ucide ucraineni folosind rachete din Iran, o țară care vinde petrolul chinezilor, această interconectare a tuturor acestor zone de criză este ceva ce nu am mai avut înainte".
Cum va aborda Donald Trump politica externă? Și cum va arăta relația cu Europa, cu atît mai mult cu cît ostilitatea exprimată deschis pe continent față de el va fi și acesta un factor de luat în calcul? Este, de pildă, încă neclar ce semnal transmite excluderea lui Nikki Haley și Mike Pompeo din lista de candidați pentru posturi cheie din viitoarea administrație, anunțată chiar de către președintele Trump. Chiar faptul în sine, că a dorit să anunțe asta public, este poate semnificativ.
Ar putea fi doar ostilitatea față de cei în cauză din partea unora din cercul celor apropiați președintelui (cu trimitere mai ales la Nikki Haley) sau ar putea fi ceva mai mult, un semnal privind maniera în care se vor poziționa Statele Unite în viitor în contextul competiției geopolitice și, inclusiv al relației cu Europa, prin adoptarea unei linii mult mai rezervate în implicarea în conflicte armate. Ce e sigur, lupta globală în favoarea democrației anunțată de Joe Biden la începutul mandatului său, dar care s-a împotmolit oricum pe parcurs, va fi abandonată. Mulți vor fi probabil dezamăgiți dar realitatea este că în condițiile în care Vestul se confruntă cu o contestare agresivă din partea unui nucleu agresiv coagulat în jurul Rusiei și Chinei, privit cu simpatie în multe țări din așa numitul Sud Global, Statele Unite și aliații lor trebuie să plece de la o viziune realistă asupra contextului geopolitic actual. Privind lumea așa cum este nu cum si-ar dori să fie, după cum observa Nadia Schadlow, din echipa fostului Consilier pentru Securitate Națională al lui Trump, generalul McMaster.
În cazul Ucrainei și a umbrelei de securitate americane pentru Europa problema nu e neapărat cea ventilată de establishment-ul politic și de securitate și de mass media de pe continent privind o posibilă retragere a Statelor Unite din NATO și o abandonare completă a Kievului. Însă e de așteptat, așa cum spunea JD Vance în februarie în acest an la Conferința de Securitate de la Munchen, ca Washingtonul să dorească ca aliații din Europa să-și asume un rol mult mai serios, în plan militar, financiar, politic, în gestiunea crizei ucrainene. Oricum, ceea ce mulți nu realizează, inclusiv la noi, este că întregul climat din societatea americană este favorabil unei dezangajări americane parțiale privitoare la Ucraina și ajungerii la un armistițiu pe front, așa că și cu o administrație Democrată la Casa Albă lucrurile nu ar fi fost fundamental diferite. Cît de realistă este această abordare, cu așteptări potențial naive privitoare la intențiile lui Vladimir Putin, este neclar. Dar asta este situația. Este însă de așteptat ca Donald Trump, în ciuda retoricii de campanie, să nu dorească să apară drept un perdant în acest demers de gestiune a conflictului din Ucraina.
Tensiuni ar putea să apară și pe alte direcții. De pildă JD Vance a vorbit în cursul unui interviu despre felul în care ar trebui să răspundă Statele Unite atunci cînd țări din NATO amenință americani precum Elon Musk în legătură cu libertatea de exprimare. Cu trimitere la un episodul în care un fost comisar european, Thiery Breton, l-a avertizat pe proprietarul X (Twitter) înaintea dialogului acestuia cu Donald Trump. „Dacă NATO vrea ca noi să continuăm să îl sprijinim, vrea ca noi să continuăm să fim un bun participant la această alianță militară, de ce nu respectă valorile americane și libertatea de exprimare? Acest sprijin vine cu anumite condiții. Una dintre acestea este respectarea libertății de exprimare, în special de către aliații noștri europeni.”
Iar probleme similare ar putea apărea și în alte situații, de pildă în cazul aplicării de către UE a unor sancțiuni punitive împotriva unor giganți tehnologici americani. Acestea sunt privite peste Ocean drept nejustificate, un rezultat al frustrării existente la Bruxelles față de rămînerea semnificativă în urmă a UE în domeniul tehnologiilor digitale, în particular în materie de Inteligență Artificială, în raport cu Statele Unite și China. Tensiuni pot apărea și în cazul impunerii de către Casa Albă a unor tarife mărite în comerțul transatlantic, mai ales că Europa traversează o criză economică severă, cu economia germană, cea mai importantă de pe continent, complet gripată.
O altă întrebare relevantă este dacă noua administrație Trump va încerca să exploateze în favoarea sa faliile existente în interiorul UE, între unii membri și Bruxelles sau cele din peisajul politic al unor țări membre, încurajînd unele formațiuni care se opun partidelor tradiționale, sau paralizia politică existentă în acest moment în Franța și Germania. Cert este că tonul apocaliptic nejustificat, etichetările simpliste, frecvente în mediile politice din Europa și mai ales în mass media, aplicate lui Donald Trump nu ajută deloc, pun paie pe foc într-un moment geopolitic complicat pentru întregul Occident. În plus, revenirea lui Donald Trump la Casa Albă ar putea fi considerată o oportunitate de către curentele anti-americane influente, mai ales în Franța și Germania, pentru a milita pentru o îndepărtare a Europei de America în paralel cu o apropiere de Rusia, unul dintre obiectivele strategice ale Moscovei.
Pe de altă parte, o abordare prea agresivă adoptată de către noua administrație americană în raport cu UE (Marea Britanie intră probabil într-o altă categorie) poate fi contraproductivă pentru toată lumea. Europa are nevoie de umbrela de securitate americană dar și Statele Unite au nevoie de cooperarea europenilor în competiția cu China. După cum avertiza senatorul Democrat Chris Coons o gestionare greșită a relațiilor cu aliații europeni s-ar putea dovedi un avantaj geopolitic pentru Beijing. "Chinezii au așteptat-o și s-au pregătit pentru ea, iar nouă ne este mai bine să contestăm progresele tehnologice ale Chinei și dominația intenționată în parteneriat cu aliații noștri".