Napoleon Bonaparte a avut parte de o viață tumultoasă. Se ratează ca scriitor, iubirea vieții lui, Josefina, îl înșeală. Marele împărat ar fi murit otrăvit cu arsenic, în exil.
Viața agitată a lui Napoleon: Se ratează ca scriitor, iubirea vieții lui îl înșeală. Moare otrăvit?
Napoleon Bonaparte a fost unul dintre cei mai străluciți conducători militari din toate timpurile. Viața lui Napoleon a fost examinată și dezbătută în mai mult de 3.000 de biografii de la moartea sa.
„…El face adevărata istorie a Revoluției franceze. Un om a refăcut ordinea naturală, punând parul pe haimanalele de pe uliță. Când a fost întrebat cum își explică intrarea armatelor sale în Țările de Jos ca pe bulevard, în timp ce regii Franței se opinteau la ele zadarnic, Napoleon a răspuns:
N-au intrat armatele Franței, ci ideile revoluționare de pe drapel! Începuse o nouă filozofie a istoriei, cu Napoleon”, spunea Petre Ţuţea despre Napoleon Bonaparte.
Are origini umile
Napoleon Bonaparte s-a născut la 15 august 1769, la Ajaccio, în Insula Corsica, fiind al doilea din cei șapte copii ai unei familii aparţinând micii nobilimi.
Tatăl său, avocatul Carlo Maria Buonaparte, a fost numit reprezentantul Corsicii la curtea lui Ludovic al XVI-lea în anul 1777, iar mama sa, Maria Letizia Ramolino, a avut un rol determinant în creşterea şi educarea sa.
În ianuarie 1779, Napoleon a fost înscris la o școală teologică din Autun, în Franța continentală, pentru a învăța franceza, în luna mai, în acelaşi an, a fost admis la academia militară de la Brienne-le-Château, apoi, în 1784, pe bază de concurs, trece la Şcoala militară din Paris.
Cariera literară, ratată
Napoleon, inspirat de „Codul lui Iustinian”, pe care îl citește și îl va reţine, îl va folosi ca sursă de inspiraţie pentru viitorul său cod civil.
Tot acum scrie şi un tratat de balistică, “Asupra lansării bombelor” şi face şi câteva încercări literare, scriind “Masca profet” şi “Contele d’Essex”.
Napoleon începe să scrie chiar şi o istorie a insulei natale pe care o trimite abatelui Reynal, iar acesta îl încurajează să termine lucrarea, recomandându-i să atenueze criticile la adresa Franţei.
Deşi cariera literară a lui Napoleon este strivită sub greutatea celei politice, Lefebre spune că dacă “ n-ar fi trecut pe la Brienne ar fi putut deveni un scriitor”.
Referitor la opiniile lui religioase, într-unul din caietele sale găsim următorul enunţ:
Citește și: O pălărie purtată de Napoleon Bonaparte s-a vândut cu 2 milioane de euro. A stabilit un nou record
“Creştinismul este incompatibil cu interesele statului. El vrea să substituie puterii supreme a poporului puterea supremă a lui Dumnezeu, el distruge unitatea statului”, dar şi “Teologia nu-i decât o cloacă de prejudecăţi şi erori, care ar fi mai bine să fie înlocuită cu un tratat de geometrie”.
La 1 septembrie 1787 este avansat locotenent secund în regimentul de artilerie La Fere, tot în Valence. Este primul ofiţer francez provenit din Corsica şi nu are decât 18 ani şi 15 zile şi un viitor inimaginabil înainte.
Se transformă din cetățean corsican în revoluționar francez. Ajunge împăratul Franței.
Revoluţia franceză îl găseşte la Ajaccio, iar în aprilie 1789, este trimis cu unitatea sa la Seurre, unde avea loc o insurecţie, potrivit Agerpres.
Doi ani mai târziu este avansat la gradul de locotenent, iar după încheierea Tratatului de alianţă austro-prusian împotriva Franţei, la 7 februarie 1792, Napoleon Bonaparte devine comandant al artileriei în asediul Toulon-ului, care fusese ocupat de englezi, şi, datorită planului şi talentului său, oraşul şi portul sunt recucerite la 17 decembrie 1793.
Datorită meritelor sale, Bonaparte este avansat la gradul de general de brigadă.
Aflat în fruntea armatei din Italia de Nord, tânărul general se dovedeşte un bun cunoscător al situaţiei, sesizează rapid situaţia adversarului şi a propriei sale armate, ca urmare Bonaparte iese învingător în bătăliile de la Lodi, Arcole, Rivoli.
La 19 mai 1798, el decide să lovească în interesele coloniale ale Angliei, organizează o expediţie în Egipt, în urma căreia ocupă Malta, Alexandria şi se încheie cu câştigarea bătăliei decisive de la poalele piramidelor împotriva cavaleriei mamelucilor, din 21 iuli, în acelaşi an.
Perioada următoare se dovedeşte tulbure pentru armata Republicii Franceze, împotriva căreia se construia o nouă coaliţie încurajată de victoria lui Nelson de la Abukir. Mai mult, pe plan intern, ţara era măcinată de ciocnirile de interese şi lupta între facţiuni care vor slăbi puterea statală.
Citește și: De ce se tem cercetătorii să deschidă mormântul primului împărat chinez? Vor găsi pericole mortale
Drept urmare, la 9 noiembrie 1799 are loc o lovitură de stat organizată de Napoleon Bonaparte, prin care Directoratul a fost înlăturat şi înlocuit cu forma de conducere numită Consulat, având în frunte trei consuli: Napoleon Bonaparte, Emmanuel Joseph Sieyes şi Roger Ducos.
Trei ani mai târziu, Bonaparte este ales consul pe viaţă, el fiind văzut ca urmaş al idealurilor Revoluţiei franceze.
La 18 mai 1804 Napoleon Bonaparte este proclamat împărat al francezilor, sub numele de Napoleon I, iar la 2 decembrie 1804 are loc încoronarea sa, în prezenţa Papei Pius al VII-lea.
Iubirea vieții lui îl înșeală
În anul 1796, Napoleon Bonaparte se căsătoreşte cu Josefine, iubirea vieții lui.
Mariajul lui Napoleon cu Josefina de Beauharnais – văduvă, mama a doi copii și cu șase ani mai în vârstă decât el – a provocat nemulțumirea familiei împăratului și a fost considerat o sfidare a cutumelor sociale ale epocii.
Înainte de a se mărita cu Napoleon, Josefina a fost căsătorită cu politicianul Alexandre de Beauharnais, care a fost ghilotinat în timpul Revoluției Franceze. Cuplul a avut doi copii, Eugène, Duce de Leuchtenberg și Hortense, regina Olandei.
La două zile după nuntă, Bonaparte a părăsit Parisul pentru a conduce campania franceză în Italia, iar în timpul despărțirii i-a trimis femeii adorate multe scrisori de dragoste. În februarie 1797, îi scria:
„Tu, căreia natura i-a dat spirit, dulceață și frumusețe, tu, care singură poți mișca și stăpâni inima mea…!”
Cu toate acestea, Josephine i-a răspuns rar și, când a făcut-o, scrisorile ei erau reci și fără nicio emoție.
Citește și: 70 ani de la încoronarea Reginei Elisabeta a II-a. A fost șofer de ambulanță în al doilea război
În 1796, Josefina, rămasă la Paris, a început o aventură cu un locotenent husar, Hippolyte Charles, iar zvonurile despre această relație au ajuns la Napoleon care inițial nu a vrut să creadă că este posibil să fie înșelat.
După câțiva ani de mariaj a devenit clar că împărăteasa nu poate avea un copil, iar Napoleon, care încă o iubea cu pasiune, a început să se gândească la posibilitatea anulării căsătoriei.
Lovitura decisivă a venit în 1807, când nepotul împărătesei, Napoleon Charles, care fusese declarat moștenitor al lui Bonaparte, a murit de laringotraheobronșită.
Suveranul a început să facă liste de prințese eligibile pentru a alege una care să-i devină parteneră. În seara de 30 noiembrie 1809, la cină, i-a comunicat Josefinei că, în interesul Franței, trebuie să-și găsească o soție care să-i poată oferi un moștenitor, potrivit bbc.com.
Josefina a fost de acord cu divorțul, iar ceremonia de despărțire a avut loc pe 10 ianuarie 1810 și a fost o ocazie socială grandioasă, dar solemnă, în care cei doi soți au citit o declarație de devotament unul față de celălalt.
Pe 11 martie, Napoleon s-a căsătorit prin procură cu Marie-Louise a Austriei, iar nunta a avut loc la Luvru, în aprilie. Napoleon a remarcat, în ciuda faptului că prințesa era îndrăgostită de el: „Este un pântec cu care mă căsătoresc”.
Napoleon sfârșește tragic
Pe plan militar, Napoleon Bonaparte avea să biruiască în numeroase confruntări, cum au fost cea împotriva armatei austriece, de la Austerlitz, din 2 decembrie 1805, sau cea împotriva armatei ruso-austriece, cea de la Jena, din 1806, împotriva armatelor Prusiei.
În anul 1812, imperiul francez avea o suprafaţă de 753.000 kilometri pătraţi şi o populaţie de 44 milioane de locuitori, însă peste frontiere se bucura de sprijinul unor aşa-numite state-clientelare, conduse de membri ai familiei lui Napoleon Bonaparte.
La 24 iunie 1812, Napoleon I începe campania împotriva Rusiei, în fruntea unei armate de peste 600.000 de oameni, dintre care circa o treime francezi.
La 14 septembrie 1812 Napoleon I intră în Moscova, dar în octombrie acelaşi an este nevoit să înceapă retragerea din Rusia a „Marii armate”, care avea să sufere pierderi imense.
A urmat Bătălia de la Leipzig din octombrie 1813, în urma căreia armata franceză a fost înfrântă de forţele coaliţiei formate din Rusia, Prusia şi Austria.
În anul care a urmat, aliaţii reiau operaţiunile militare şi înaintează spre Paris, unde ajung la 31 martie 1814, iar Napoleon Bonaparte este constrâns să abdice, o săptămână mai târziu, la 6 aprilie 1814, la Fontainebleau, fiind exilat apoi pe Insula Elba din Marea Mediterană.
La 26 februarie 1815, Bonaparte evada din insula Elba, iar evenimentul a reaprins flăcările războiului, care cuprinsese Europa încă de la izbucnirea Revoluției franceze din 1789.
A revenit pe tronul Franţei la 20 martie 1815, însă cea de-a doua domnie a lui, va dura doar 100 de zile. A urmat formarea, la 25 martie 1815, a celei de-a VII-a Coaliţii antifranceze (Rusia, Anglia, Austria, Prusia), iar la 18 iunie 1815 are loc celebra bătălie de la Waterloo în care armata franceză comandată de Napoleon I este înfrântă de armata Anglia-Prusia comandată de Wellington şi Blücher.
La 22 iunie 1815 Napoleon I a fost silit să abdice pentru a doua oară, fiind exilat, de data aceasta la Longwood, pe Insula Sfânta Elena din Oceanul Atlantic. El a fost urmat la conducerea politică şi militară a Franţei de Ludovic al XVIII-lea.
Napoleon Bonaparte a murit la 5 mai 1821, pe Insula Sfânta Elena, la doar 51 de ani, în condiţii încă neelucidate pe deplin.
Au fost avansate trei posibile cauze ale decesului, o eroare medicală, cancer de stomac și otrăvirie cu arsenic, însă primele două ipoteze sunt constant respinse de către cercetătorii care au studiat îndeaproape viaţa sa, potrivit radioromâniacultural.ro.
Mai mult, cercetări mai recente realizate de Institutul de Medicină Legală din Strasbourg și Universitatea din Luxemburg, demonstrează în mod definitiv că Napoleon a fost otrăvit, fiind victima unei intoxicații cronice cu arsenic, această substanţă fiind identificată în firele de păr ale împăratului.
