Cine a fost domnitorul ce putea recuceri Transilvania ? Uitat pe nedrept de români, acest voievod a fost la un pas de a reface parcursul unificator al lui Mihai Viteazul, numărându-se printre puținii urmași demni ai acestuia pe tronul Țării Românești.
Cine a fost domnitorul ce putea recuceri Transilvania ? Fiul lui Mihai Viteazul a fost ginerele său
După asasinarea mișelească a lui Mihai Viteazul, pe 9 august 1601, chiar în tabăra domnitorului de lângă Turda, tronul Țării Românești a fost ținta mai multor pretendenți sprijiniți fiecare de puteri străine, care vroiau să-și impună influența în țările române.
Astfel polonii și tătarii acordau ajutor lui Simion Movilă, fratele domnitorului moldovean Ieremia Movilă, otomanii încercau să-l pună pe tronul Țării Românești pe Radu Mihnea.
În acest timp în Transilvania trupele imperiale căutau să instaleze o administrație fidelă intereselor habsburgilor.
Citește și: Care fiică de domnitor a ajuns sultană? A fost soția nepotului lui Suleyman Magnificul
Separat de aceste calcule, la jumătatea lunii octombrie 1601, în tabăra de la Cârstienești (județul Argeș) oștenii și boierii fideli lui Mihai, proclamaseră domn pe unul dintre ei, Radu Șerban, din neamul Craioveștilor, despre care se spunea că este nepot al răposatului voievod Neagoe Basarab, scrie chindiamedia.ro.
Demn urmaș al marelui Mihai Vodă, acesta se bizuia pe forțele interne ce-l susținuseră și pe primul unificator al celor trei țări române, pe frații Buzescu și ,,ceilalți boieri ai Valahiei Transalpine”, care doreau refacerea unității realizate de Mihai Viteazul.
Radu Șerban fusese - pe aproape toată perioada domniei aprigului voievod - mare paharnic - ocupându-se cu băuturile domnului și gustarea acestora pentru a nu fi otrăvite.
În plus, era deținătorul celui mai mare domeniu boieresc individual din Țara Românească la sfârșitul secolului al XVI-lea, stăpânind 71 de sate și alte părți de sate. De asemenea, soția sa, Elina, fiica banului Udriște, îi adusese și ea o zestre însemnată.
După scurta ședere pe scaunul domnesc de la Târgoviște a lui Simion Movilă - din neamul moldovenesc al Movileștilor - Radu Șerban ajuns pe tronul Țării Românești, prima oară, în octombrie 1601, chiar cu sprijinul marilor boieri Preda, Stroe și Radu Buzescu, cărora le era și unchi după mamă.
Radu Șerban a fost un demn urmaș al lui Mihai Viteazul pe tronul Țării Românești - Foto: Arhiva
Primul an de domnie a fost unul foarte dificil, Radu Șerban având de luptat mai întâi cu fostul domn, Simion Movilă, până când acesta fiind părăsit de oștile polone trimise de Jan Zamoyski, marele cancelar al coroanei, a fost nevoit să se retragă în Moldova, apoi cu Radu Mihnea, pretendentul la tron sprijinit de turci și care a reușit să-l îndepărteze după doar o lună.
Priceput comandant de oști, Radu Șerban a continuat politica lui Mihai Viteazul de eliberare a țării de sub turci și de apropiere de Imperiul Habsburgic.
De asemenea, a păstrat structura organizatorică a oștirii folosită de predecesorul său și a dotat-o dotată cu armament de foc individual, făcându-i îmbunătățiri în aprovizionarea cu muniții și hrană, punându-se accent pe sporirea mobilității și forței cavaleriei, elementul cel mai dinamic și mobil.
S-a ajuns chiar ca oastea munteană, în vremea lui Radu Șerban, să fie considerată a doua cea mai puternică armată a coaliției militare creștine antiotomane.
Citește și: Ce însemna „Io” din titulatura domnitorilor Țărilor Române? Care voievod a folosit-o primul?
În plus, la fel ca Mihai Vodă, Rdu Șerban nu ezita ca în momentele dificile ale bătăliilor, să se vânte el însuși în luptă, tăind dușmani în stânga și-n dreapta.
În august 1602 a revenit pe scaunul domnesc, dar iediat s-a confruntat cu o nouă amenințare din partea lui Simion Movilă.
La 13 septembrie, Simion Movilă împreună cu cei 40.000 de tătari, sub comanda hanului Gazi Ghirai, la care se adăugau oștenii trimiși de fratele său, Ieremia Movilă, domnul Moldovei, și circa 300 de cazaci a intrat în Țara Românească.
Cu o oaste mult mai mică, de circa 8.000-10.000 de pedestrași și 6.000 de călăreți, Radu Șerban a adoptat o tactică defensivă, dar bine organizată.
Bătălia hotărâtoare s-a dat la Teișani, pe valea râului Teleajen, pe 23 și 24 septembrie 1602, tătarii fiind respinși și siliți să se retragă spre Silistra, unde au trecut Dunărea.
În timpul bătăliei de la Teișani s-a întâmplat un fapt memorabil, prezentat uneori ca o legendă, dar care a fost un eveniment real.
Gginerele - care era totodată și nepotul - hanului Gazi Ghirai a ieșit în fața liniilor tătare chemând la o luptă individuală pe căpeteniile oștirii muntene.
Provocarea a fost acceptată de Stroe Buzescu care, după o luptă crâncenă, l-a învins pe tătar, decapitându-l în fața ochilor îngroziți ai hanului și în entuziasmul oștiri române.
Din nefericire și Stroe Buzescu a fost rănit grav și a murit câteva zile mai târziu, pe 2 octombrie.
S-a păstrat până în prezent piatra sa de mormânt, de la schitul Stănești (din Stănești-Lunca, jud. Vâlcea), pe care soția sa, jupâneasa Sima, a pus să se dăltuiască o inscripție într-o frumoasă limbă română despre faptele creștinești și vitejești ale soțului ei, încheiată cu: „Și nu fu pre voe câinilor de tătari”.
În vara anului 1603 Radu Șerban a fost la un pas de a recuceri Transilvania, așa cum făcuse cu doar 3 ani în urmă Mihai Viteazul.
Citește și: Cum a ajuns Ștefan cel Mare ultimul apărător creștin al Crimeii? Regiunea, supusă de turci și tătari
El a intervenit în principatul de peste munți împotriva coaliției magnaților maghiari, conduși de Moise Székely, care încercau să-i alunge pe habsburgi din Ardeal.
Motivul principal al acestei intervenții a fost nu atât alianța pe care o încheiase cu Imperiul Habsburgic, cât faptul că nu putea admite ca, în timp ce la sud de Carpați se ducea o luptă antiotomană, în Transilvania să se instaureze puterea filoturcă a lui Moise Székely și a nobililor maghiari care îl sprijineau, iar Țara Românescă să se găsească prinsă, practic, ca într-un clește otoman.
Voievodul, cu grosul oștilor, a trecut Carpații prin pasul Rucăr-Bran făcând joncțiunea cu avangarda condusă de Gheorghe Raț.
Moise Székely a sosit și el cu oastea lui (4.000 de unguri, 2.000 de tătari și 25 de tunuri ușoare) în apropierea Brașovului, dar considerând că nu avea șanse de reușită pentru o bătălie în câmp deschis a adoptat o tactică defensivă, întărindu-se lângă Râșnov într-o tabără înconjurată cu care legate între ele.
Lupta decisivă s-a dat în dimineața zilei de 17 iulie 1603, istoricii numind-o Prima bătălie de la Brașov..
Aatacul impetuos al românilor a reușit să străpungă apărarea maghiarilor și să-i pună pe fugă. Cavaleria lui Radu Șerban i-a urmărit pe fugari făcând prăpăd în rândurile acestora; însuși Moise Székely a fost ucis în timp ce încerca să scape cu fuga.
Dup această străucită victorie, Radu Șerban devenise, practic, conducătorul Transilvaniei și trebuia să facă doar pasul către Alba Iulia și revendicarea principatului pentru sine.
De altfel, generalul imperial de tristă amintire, Gheorghe Basta, care se afla tocmai la Satu Mare în acea perioadă, se temea că Radu Șerban va lua în stăpânire întreaga Transilvanie, la fel ca Mihai Viteazul.
Dar voievodul român n-a îndrăznit să meargă pe drumul lui Mihai, temându-se de o ripostă atât a Habsburgilor, cât și a otomanilor, căreia nu i-ar fi făcut față.
În schimb, mai pevăzător, s-a mulțumit doar cu această victorie prin care și-a asigurat flancul nordic al propriei provincii, apoi s-a retras în Țara Românească.
Dar temerile legate de dorința sa de a reface unitatea celor trei țări române n-a disărut din gândul principilor Transilvaniei.
Așa se face că, în 1605 - deși urmseră ani de pace și liniște în zonă - la auzul veștii că încheiase un tratat de pace cu Poarta otomană și se baza deja pe mai vechea alianță cu Imperiul Habsburgic, principele transilvan Ștefan Bocskay îi avertiza pe otomani că Radu Șerban ,,va face cum a făcut și Mihai Vodă de atâtea ori”.
Totuși, au urmat alți cinci ani de liniște și prosperitate, perioadă încheiată odată cu planurile agresive ale noului principe al Transilvaniei, Gabriel Bathory.
La 20 decembrie 1610 mercenarii lui Gabriel Bathory, după ce au prădat timp de cinci zile Țara Bârsei, au trecut peste Carpații înzăpeziți și au intrat prin surprindere în Țara Românească.
Radu Șerban, fiind nepregătit, a fost nevoit să părăsească Cetatea de Scaun a Târgoviștei și să se refugieze în Moldova, la noul domn al acesteia, Constantin Movilă, cu care încheiase un tratat de prietenie. T
Timp de trei luni oștile lui Gabriel Bathory au jefuit crunt Țara Românească; inclusiv bisericile și mănăstirile au avut de suferit, fiind prădate de sfintele odoare și de acoperișurile de plumb (topite pentru turnarea gloanțelor), iar mormintele profanate.
La începutul lunii iunie 1611, Radu Șerban a revenit în Țara Românească și a adunat în jurul său și oastea țării, boierii și boiernașii fiind „însetați de răzbunare în contra lui Gabor [Gabriel Bathory] pentru multele răutăți ce făcuse Țării Românești”, cum scria un cronicar al vremii.
În iulie, Radu Șerban, cu toată oastea lui, a trecut Carpații, surprinzându-l pe Gabriel Bathory în tabăra de la Prejmer (aproape de Brașov), unde acesta se întărise cu principalele lui forțe.
Gabriel Bathory a încercat să se retragă spre Brașov, dar Radu Șerban, deși avea trupele obosite după istovitorul marș peste munți, nu l-a lăsat ci l-a atacat, la 9 iulie 1611, pe câmpia dintre Brașov și satul Sânpetru.
Aici a avut loc lupta numită de istorici „A doua bătălie de la Brașov”. - 1611. Oastea domnului muntean a zdrobit-o pe cea a principelui transilvănean, Gabriel Bathory scăpând doar cu fuga de pe câmpul de bătălie.
Victoria a adus și satisfacție, dar - din nou - și îngrijorare în rândul Habsburgilo. Pe de o parte, vedeau un inamic redutabil învins, însă iarăși apărea temerea ca Radu Șerban să nu pornească pe urmele lui Mihai Viteazul și să cucerească întreaga Transilvanie.
Dar voievodul înțelesese deja că situația în ansamblu nu mai era favorabilă unei încercări de unire a celor trei principate într-un stat capabil să se opună cu succes otomanilor, așa cum încercase Mihai Viteazul.
Și avea dreptate să fie îgrijorat de reacția Porții, care nu putea admite alungarea protejatului său, Gabriel Bathory, de pe tronul Transilvaniei
Astfel, o oaste turcească numeroasă, întărită și cu o hoardă tătărească, a invadat Țara Românească.
Radu Șerban a revenit din Transilvania, dar a fost nevoit să se retragă spre Moldova, urmărit de turci și tătari. Oastea care îi mai rămăsese a fost atacată de urmăritori într-o pădure din apropierea Bacăului, la 30 septembrie 1611. În această ciocnire Radu Șerban a pierdut tunurile și carele cu provizii, împotmolite în noroaiele provocate de ploile de toamnă, dar și pe cei mai buni ostași ai săi.
Încins, Radu Șerban s-arefugiat la Suceava, de unde și-a luat familia și a pornit pe drumul pribegiei spre Viena.
Acolo a încercat să obțină sprijin militar de la Imperiul Habsburgic, pentru a reveni pe tronul Țării Românești, dar nu a obținut decât promisiuni și vorbe frumoase, imperialii temându-se de un nou conflict cu Imperiul Otoman.
Radu Șerban nu a mai apucat să-și revadă țara. S-a stins la Viena, în martie 1620, la vârsta de aproape 60 de ani, și sfârșitul i-a fost grăbit - după mărturia nepotului său, stolnicul Constantin Cantacuzino - de o „gravă și lungă boală de podagră (n.r. - gută)”, urmare a vieții de oștean.
Ca un omagiu adus luptătorului pentru cauza creștinătății, împăratul Ferdinand al II-lea a hotărât înmormântarea sa în Catedrala Sf. Ștefan din Viena, privilegiu rezervat doar familiei imperiale
Fiica sa, Ancuța, căsătorită cu Nicolae Pătrașcu, fiul lui Mihai Viteazul, a adus mai târziu, în 1640, în pământul țării, rămășițele tatălui și pe cele ale soțului ei.
Osemintele lui Radu Șerban și ale lui Nicolae Pătrașcu au fost așezate într-un mormânt comun la Mănăstirea Comana, inscripția de pe mormântul lor amintind că au luptat „amândoi tare și vârtos pentru lege și pentru moșie cu păgânii turci și tătari”.
