Când a fost armata obligatorie în România? Câți militari se află „sub arme”, la ora actuală?

Când a fost armata obligatorie în România? Războiul din Ucraina a readus în atenție probema serviciului militar obligatoriu, desființat în țara noastră acum aproape două decenii, în 2007, în contextul aderării la NATO, în 2004.

De-a lungul timpului, românii au fost chemați la oaste după reguli care s-au tot modificat, în funcție de epocă. La ora actuală, mai există doar militari profesioniști sau aflați „sub arme” pe bază de voluntariat.

Când a fost armata obligatorie în România? Câți militari se află „sub arme”, la ora actuală?

Războiul declanșat de Rusia în Ucraina, la 24 februarie 2022, a redeschis o problemă pe care mulți români o considerau definitiv închisă.

Mai ales după intrarea României sub „umbrela NATO”, acum 20 de ani, în martie 2004. A fost și unul dintre motivele pentru care armata obligatorie a fost desființată în 2007, potrivit unei legi adoptată în 2005.

Dar evoluțiile politico-militare în noile condiții create de conflictul din Ucraina și amenințările Rusiei la adresa altor state au determinat regândirea strategiei de apărare, inclusiv de încorporare în multe țări europene ce renunțaseră și ele la armata obligatorie. Iar cele mai importante exemple sunt ale Germaniei și Franței.

De curând, pentru a linițti spiritele Nicolae Ciucă, președintele PNL și fost prim-ministru, el însuși general al armatei și fost ministru al Apărării a declarat că România nu are pregătită infrastructura necesară pentru introducerea serviciului militar obligatoriu în următorii doi ani.

El a mai menţionat şi că „s-au dus vremurile” în care oamenii să fie aduşi cu arcanul la armată.

În țara noastră, tradiția chemării poporului „la arme” provine din urmă cu sute șu sute de ani, de pe vremea unor domnitor precum Basarab I, Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș sau Ștefan cel Mare.

„Oastea cea mare”, adică cea extinsă, unde, în cazul unor mari primejdii, erau chemați și tăranii era bazată pe o recrutare masivă, dar temporară, a bărbaților apți de luptă.

Citește și: Cum insistă Armata Română, pe recrutările de soldaţi şi gradaţi profesionişti

În general, voievozii s-au bazat mai ales pe „steagurile boierești”, la care, ulterior, s-au adăugat mercenarii străni, mai ales după ce boierimea a deenit tot mai dezinteresată în a face eforturi militare antiotomane.

Odată cu instaurarea domniilor fanariote, în al doilea deceniu al secolului al 18-lea, oastea Ţărilor Române a dispărut, practic, fiind redusă la o gardă domnească şi la mici unităţi a căror menire era să asigure ordinea internă.

Regele Ferdinand inspectând trupele în timpul Primului Război Mondial - Foto: asociatiapleniceanu.com

După 1830, în conformitate cu prevederile Regulamentelor Organice adoptate în Ţara Românească şi Moldova, recrutarea se făcea prin aşa-zisele „intrări de voie” şi, pentru completarea efectivelor, prin „chemările în slujbă”.

În Muntenia, potrivit articolului 2 al Regulamentului Organic, pentru „intrările de voie” vârsta candidaţilor trebuia să fie între 20 şi 30 de ani, conform presamil.ro.

„Chemările în slujbă” presupuneau că orice român în vârstă de 20 de ani – cu unele excepţii determinate de rangul familiilor din care unii dintre ei proveneau – era dator să intre în „miliţiile pământene”.

Dar trebuie reținut că recrutarea se făcea prin tragere la sorţi, pe zone, cu extragerea unor bile albe sau negre (acestea din urmă asigurau mult râvnita scutire, potrivit art.10) dintr-o urnă mobilă.

Încă din această perioadă, s-a interzis accesul în rândurile armatei a celor puşi sub „învinovăţire”, a „nemernicilor” sau a „oamenilor fără căpătâi”, asupra cărora justiţia se pronunţase în acest sens.

Cei care nu doreau să fie chemaţi la oaste puteau fi înlocuiţi de alţii care se ofereau, dar, în cazul dezertării acestora, era socotit vinovat şi trimis în judecată cel înlocuit. Altfel spus, trebuia să-ţi găseşti cu multă grijă un înlocuitor.

Citește și: Armata Română caută recruți. 5000 de locuri sunt disponibile. Ce criterii trebuie îndeplinite?

Dar, pentru cei recrutaţi erau şi unele avantaje, câteva fiind chiar interesante. Părinţii, nevasta şi copiii soldatului erau scutiţi de orice dare pentru întreaga perioadă a stagiului militar, iar dacă soldatul împlinea trei termene (18 ani), aceştia erau scutiţi toată viaţa.

Îmbrăcămintea şi calul, la expirarea stagiului, deveneau proprietatea soldatului.

În Moldova se recrutau soldaţi pentru „straja armată” şi „slujitori” pentru paza posturilor administrative şi pentru paza frontierelor. Ca şi în Muntenia, durata serviciului era de 6 ani.

Departamentul Dinăuntru (echivalentul Ministerului de Interne) făcea repartiţia pe districte a tinerilor care trebuiau furnizaţi de sate sau secţiuni de districte, iar ispravnicii (prefecţii) stabileau lista satelor şi ordinea acestora pentru recrutare, până la completarea contingentelor.

Dacă într-un sat nu se oferea nimeni de bună voie, statul era îndreptăţit să-şi aleagă soldatul din familia cu cei mai mulţi bărbaţi vrednici de a purta o armă.

Odată cu domnia lui Alexandru Ioan Cuza, situația se schimbă, dar se menține sistemul de recrutare pe bază de tragere la sorți și a voluntariatului.

În decembrie 1864, ca urmare a apariţiei Legii organizării puterii armate, o reglementare specială prevedea trei reguli pentru recrutare – conscripţie, voluntariat şi reangajare.

Conscripţia era realizată anual pe întreg teritoriul ţării (cu excepţia comunelor din zona de frontieră, pentru că acestea dădeau militari pentru trupele de grăniceri), iar la tragerea la sorţi participau toţi tinerii în vârstă de peste 20 de ani.

Erau scutiţi de satisfacerea stagiului militar tinerii cu antecedente penale şi cetăţenii străini, cei care aveau o înălțime de mai puţin de 1,57 m, potrivit sursei citate.

Trebuie precizat că, în timp ce la infanterie, vânători şi artilerie, baremul înălţimii era de minim 1,60 m, pentru cavalerie şi corpul de lăncieri doritorii trebuiau să aibă peste 1,70 m).

Mai erau scutiţi cei care nu aveau forţa fizică necesară, fiii mai mari ai văduvelor şi ai soldaţilor aflaţi sub arme, cei care îşi întreţineau părinţii în vârstă sau infirmi, elevii şcolilor militare, de chirurgie sau seminariştii.

După Cuza, în perioada domniei lui Carol I, 1866-1914, au existat mai multe legi de organizare a puterii armate. P

otrivit Legii din 1872, puterea armată se compunea din armata permanentă, armata teritorială, miliţii şi gărzi orăşeneşti sau gloate.

Potrivit Legii de recrutare, adoptată în 1876, serviciul militar era declarat obligatoriu şi personal, iar armata se recruta prin „chemări” (pe baza ordinelor de încorporare) pentru tragerea la sorţi şi prin înscrieri voluntare.

Vârsta de încorporare era de 21 de ani, iar durata serviciului sub arme era de 25 de ani (până la vârsta de 46 de ani).

Cele patru elemente componente ale sistemului militar românesc erau unităţile armatei permanente, în rezervă, în miliţii sau în gloate.

Legea de recrutare din 1882, care o modifica pe cea din 1876, prevedea ca recrutarea să se facă pe regiuni de corpuri de armată pentru armata permanentă şi pe districte (judeţe) pentru trupele nepermanente: dorobanţii, călăraşii, artileria teritorială.

Citește și: Din ce moment ar putea deveni armata obligatorie în România? Actualul context mondial o impune

Pentru a-i stimula pe tineri să înveţe carte, legea prevedea, pentru absolvenţii a 4 clase primare, ca termenul de servicu să se reducă la 2 ani în armata permanentă şi la 3 ani în armata teritorială.

Soldați români în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial - Foto: istorie-pe-scurt.ro

Efectivele încorporate an de an au crescut considerabil, astfel că dacă în 1878 armata permanentă dispunea de 6.000 de militari încorporaţi, în preajma izbucnirii Primului Război Mondial, efectivele  încorporate se ridicau la 48.000 de militari.

La 23 iunie 1924, în perioada domniei regeui Ferdinand (1914 - 1927), a fost adoptată o nouă lege privind organizarea armatei prin care, pentru prima oară, se renunță la tragerile la sorți în vederea încorporării.

Conform acesteia forţa armată a ţării se compunea din armata activă cu cadrele permanente, rezerva ei şi miliţiile.

Serviciul militar avea durata de 2 sau 3 ani (3 ani pentru marină, aviaţie, grăniceri şi jandarmi), era obligatoriu pentru toţi cetăţenii bărbaţi valizi, începând de la vârsta de 21 de ani, fără deosebire de naţionalitate.

În timp de campanie, militarii activi şi rezerviştii până la vârsta de 29 de ani constituiau partea operativă a armatei, iar miliţia, alcătuită din bărbaţi între 41 şi 50 de ani, urma să încadreze structurile auxiliare ale armatei.

În 1930, pe 4 iulie, la nici o lună după ocuparea tronului de regele Carol al II-lea, a fost promulgată Legea pentru recrutarea armatei, ale cărei prevederi au rămas, în linii generale, valabile şi în al doilea deceniu interbelic,

Citește și: Revine armata obligatorie în România? Ciucă: „Este foarte greu de realizat un astfel de demers”

Aceasta decreta durata obligaţiilor militare până la 29 de ani, de la vârsta de 21 la 50 de ani, fiind împărţită astfel: stagiul militar activ – 2 ani (3 pentru marină, grăniceri şi jandarmi); completarea – 3 ani (2 ani pentru armele în care se efectuau trei ani în activitate); rezerva – 15 ani şi miliţiile – 9 ani.

După încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, prin Legea 206 pentru organizarea armatei, promulgată la 21 iunie 1947, durata stagiului militar a fost stabilită la 18 luni (exceptându-se cei încorporaţi la grăniceri, jandarmi, care de luptă, regimentul de gardă şi marină, unde stagiul era de 2 ani).

În mai 1948, noua putere comunistă extinde durata serviciului militar la 2 ani pentru toate armele, conform Decretul 44 pentru modificarea Legii 206 din 21 iunie 1947, 3 ani „în completare”, 15 ani „în rezervă”, 9 ani „în miliţii”.

După cinci ani,îÎn iunie 1953, prin Decretul 249 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, durata serviciului militar activ a fost stabilită la 3 ani pentru militarii în termen din forţele armate. 

În toamna anului 1955, în contextul solicitării liderului sovietic N.S. Hruşciov, adresată liderului comunist român Gheorghe Gheorghiu-Dej de reducere a efectivelor armatei române, durata serviciului militar activ a fost redusă pentru unele categorii la 2 ani, iar în aviaţie, marină, trupele apărării antiaeriene a teritoriului şi cele de grăniceri a fost stabilită sau menţinută la trei ani.

Lucrurile s-au modificat din nou în „epoca Nicolae Ceaușescu”. Pe fondul invadării Cehoslovaciei, în 1968, de către armatele din Tratatul de la Varșovia - cotrapartida comunistă înființată în 1955 a replică la NATO - ,în frunte cu URSS - invazie la care țara noastră a refuzat să ia parte - s-a conturat doctrina „războiului întregului popor pentru apărarea patriei”, 

Astfel, în 1972, prin Legea 14/1972 privind organizarea apărării naţionale a Republicii Socialiste România, care a rămas valabilă până la prăbuşirea regimului comunist, a fost impus serviciul militar obligatoriu pentru toți cetăţenii români, indiferent de sex. 

Soldați „la trupă”, în 1987-1988, în timpul executării servicului militar obligatoriu pe vremea lui Nicolae Ceaușescu - Foto: Facebook/Nicolae Ceausescu

Aceștia își exercitau obigațiile militare în următoarele forme:

a) ca militari în termen, de la data la care cei încorporaţi s-au prezentat la centrele militare, unităţi sau formaţiuni militare şi până la data trecerii lor în rezervă;

b) ca militari cu termen redus, de la data la care absolvenţii de liceu admişi în instituţiile de învăţământ superior s-au prezentat la centrele militare şi până la data trecerii lor în rezervă;

c) ca elevi în şcoli militare sau în instituţii militare de învăţământ superior, de la data la care aceştia s-au prezentat la şcolile sau instituţiile militare de învăţământ superior şi până la data absolvirii acestora;

d) în calitate de rezervişti concentraţi sau mobilizaţi, de la data la care s-au prezentat la centrele militare ori la unităţi sau formaţiuni militare şi până la data înmânării livretului militar cu mutaţia de desconcentrare sau demobilizare ori a dovezii de desconcentrare sau de demobilizare;

e) în calitate de cadre permanente-ofiţeri, maiştri militari şi subofiţeri ale Ministerului Apărării Naţionale şi Ministerului de Interne, de la data acordării gradului şi până la data trecerii acestora în rezervă sau direct în retragere..

Românii de o anumită vârstă mai țin minte că durata seviciului militar obligatoriu era de 16 luni, la „trupă”  - 2 ani doar la anumite arme, precum marina - și de 9 luni la „termen redus” - TR - unde ajungeau cei care luaseră la facultate după liceu.

Aceștia mai puteau opta și pentru varianta mai redusă de 6 luni, efectuată la terminarea studiilor universitare.

Studenţii instituţiilor de învăţământ superior stabiliţi prin hotărâre a Consiliului de Miniştri puteau îndeplini serviciul militar şi prin executarea pregătirii militare pe timpul studiilor, urmată de convocări sau cursuri în unităţi sau instituţii militare de învăţământ

Era vorba de renumitul PTAP, adică „Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei”, unde se făcea pregătire militară, inclusiv pentru studente, timp de o zi pe săptămână.

Deși mulți studenți tratau cu lejeritate această obligație, au existat cazuri chiar de exmatriculări din facultate din cauza absențelor la asemenea ore de PTAP.

Citește și: Una dintre cele mai importante țări din UE reintroduce armata obligatorie. Ce face România?

După 1990, în decembrie 2005, a fost adoptată Legea privind suspendarea pe timp de pace a serviciului militar obligatoriu şi trecerea la serviciul militar pe bază de voluntariat, care stipula, la articolul 2, alin. (1), că executarea serviciului obligatoriu, în calitate de militar în termen şi militar cu termen redus, se suspendă, începând cu 1 ianuarie 2007.

Dar care e situația „la zi” a forțelor armate ale țării noastre? La ora atuală, Armata Română numără 81.000 de persoane, așa cum reiese din studiul realizat de Global Firepower la începutul acestui an, citat de cursdeguvernare.ro.

Reprezentanții organizației susțin că datele sunt colectate de la surse oficiale din statele monitorizate.

În cazul ipotetic în care Rusia ar ataca NATO și nu s-ar opri doar la un conflict în Ucraina, Armata Română ar putea aduna la o mobilizare generală, în 24 de ore de la consemnarea unei agresiuni, doar 81.000 de persoane activi.

Însă, doar 69.000 dintre aceștia ar lua parte la confruntări și pot fi considerați militari combatanți, restul fiind personal auxiliar sau administrativ. 

Conform Global Firepower, la cei 81.000 de persoane considerate soldați activi, în acest moment se mai pot adăuga 100.000 de persoane.

Este vorba de jandarmi sau soldați în rezervă, care ar fi mobilizate în cazul unui război. La o simplă adunare, reiese că Armata Română ar strânge cam 180.000 de oameni dacă s-ar face o mobilizare generală, însă doar o parte dintre aceștia ar fi și combatanți, mai exact cu 20.000 în minus.

Mult, puțin? Mai mult ca sigur, un număr insuficient, așa că, cel mai probabil, în cazul unui conflict cu Rusia, salvarea României nu ar putea să vină decât din partea NATO, prin activarea punctului 5 din tratatul militar.