Un procent de 60% din populație regretă moartea lui Nicolae Ceaușescu. Peste 40% dintre români l-ar vota în cadrul unor alegeri libere. Dacă procentele nu ar fi atât de mari, am putea accepta teoria potrivit căreia doar nostalgicii, oamenii care au trăit în „Epoca de Aur“ regretă acele timpuri.
Dar procentele sunt prea mari. Ele înglobează și populație tânără care nu a cunoscut, pe viu, comunismul. Care este explicația pentru care cei mici sau nenăscuți în comunism au prins drag de o epocă sinistră, plină de privațiuni și lipsită de libertăți? Răspunsul este mistificarea sau lacunara cunoaștere a acelor vremuri. Proces care începe de pe băncile școlii.
A spus-o ambasadorul României în Germania și o voce a Europei Libere de dinainte de 1989. Emil Hurezeanu susține că: „E o rușine că în cărțile de istorie de astăzi nici măcar 20 de rânduri întregi nu sunt dedicate Revoluției.
Este unul din marile momente ale istoriei României… Dincolo de toate astea (neajunsurile ulterioare n.red), România a intrat într-o altă eră istorică atunci, împreună cu toate celelalte țări, dincolo de întârzieri, dincolo de neajunsuri“.
Revoluția ignorată
Newsweek România a analizat trei manuale de istorie pentru elevii aflați în ultimii ani de liceu. Descrierea Revoluției se face într-un mod neutru, fără a fi identificați vinovați.
Revoluția este văzută ca o bornă, o schimbare de paradigmă: de la comunism la capitalism. Sec. O trambulină spre democrație și nimic mai mult. Nu există „povestea“ Revoluției care să îi dea greutatea meritată. Care să o fixeze în memoria tânărului de 17-18 ani.
Sunt menționate numele lui Petre Roman sau Ion Iliescu, ultimul prezent cu două citate și într-o notă pozitivă. Manualele acordă o importanță mai mare evenimentelor care au urmat Revoluției (anii ʼ90) decât Revoluției însăși.
„Reîntoarcerea la democrație“
„Puterea care s-a impus în urma evenimentelor din decembrie 1989 a elaborat o nouă Constituție, adoptată printr-un referendum în decembrie 1991 (un altul, al revizuirii acesteia, a avut loc în 2003). Noua lege fundamentală urma unei revoluții, dar prelua din vechiul regim comunist o formă de stat, republica, impusă printr-un act de forță, fără nicio confirmare a națiunii.
Dorința de a marca diferențe vizibile față de precedentele constituții liberale, pe care, de fapt, le urma, avea în vedere adaptarea unor instituții precum Curtea Constituțională sau Avocatul Poporului. Documentele Organizației Națiunilor Unite reprezentau sursa unor drepturi sociale și economice de asemeni introduse pentru prima oară.
Era astfel reîntronat în societatea românească statul de drept…“, se arată în subcapitolul numit „Reîntoarcerea la democrație“ din manualul de clasa a XII-a, redactat sub conducerea lui Alexandru Barnea.
„Răsturnarea regimului comunist“ se întinde pe o jumătate de pagină. „Sfârșitul comunismului în România a fost la fel de violent ca începutul său și s-a produs, ca alte evenimente importante, la confluența unei conjuncturi internaționale favorabile cu o stare de revoltă care, îndelung reprimată, a găsit în cele din urmă momentul exploziei.
Anul 1989 a confirmat cele mai sumbre previziuni despre viitorul țărilor socialiste din Europa Centrală și de Est și lumea înmărmurită a văzut cum promisiunile de neamestec ale URSS făcute de Mihail Gorbaciov se împlinesc, reînchizându-se cercul deschis la Ialta în urmă cu aproape 45 de ani...
Evenimentele de la Timișoara și apoi cele desfășurate la București în zilele de 16 - 25 decembrie s-au înscris în seria deschisă de Polonia, dar au avut și particularitățile lor.
Este cert că doar în România răsturnarea regimului comunist s-a produs printr-o mișcare care violentă, în cursul căreia conducerea superioară de partid a ordonat să se tragă, numărul victimelor sporind semnificativ în zilele următoare căderii lui Ceaușescu, ca să scadă brusc după execuția sa“, se scrie în manual.
FSN și rolul bun în revoluție
„Pe de altă parte, niciunul dintre liderii răsturnați de la putere din celelalte țări socialiste nu a avut soarta lui Ceaușescu. Noua putere s-a constituit pe baza programului în 10 puncte al Frontului Salvării Naționale (FSN), dar drumul până la democrație și economia de piață avea să se arate lung și sinuos.
Până ce istoricii vor consacra studii fundamentale ultimilor ani ai istoriei noastre, să arătăm doar câștigurile incontestabile…“, se spune în continuare.
Realizările menționate în manual sunt: adoptarea unei constituții, democratizarea țării și alternanța la putere după alegerile din 1996. Nu se vorbește de rolul pe care l-a avut fostul președinte Iliescu la Revoluție.
Nici despre teroriști sau rolul jucat de armată. Moartea tragică a lui Ceaușescu, în comparație cu destinul mai bun al altor conducători comuniști, îl pune într-o lumină, cumva, pozitivă.
Punctul 8 de la Timișoara, scos în față
Într-un alt manual de istorie de clasa a XII-a coordonat de Zoe Petre găsim subcapitolul „De la regimurile partidului unic la democrație (1938–1990)“.
Aflăm că: „Regimul pluripartidist a fost reinstaurat în România imediat după prăbușirea regimului comunist, la 22 decembrie 1989, eveniment care a dus și la dispariția Partidului Comunist și a ultimului său conducător, Nicolae Ceaușescu“.
Sunt enumerate două cereri ale revoluționarilor: „Abandonarea rolului conducător al unui partid și statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ“.
PUȚIN ȘI LEMNOS Câteva pagini din manualele de Istorie de clasele a XI-a și a XII-a și modul în care sunt reflectate Revoluția din 1989 și perioada comunistă.
Evenimentele din decembrie sunt anunțate cronologic: „21 decembrie1989: fuga și arestarea lui Nicolae Ceaușescu. Constituirea FSN“ și „prăbușirea regimului comunist și executarea soților Ceaușescu în decembrie 1989 a însemnat sfârșitul totalitarismului“.
Urmează câteva explicații despre punctul 8 de la Timișoara, „o adevărată cartă a revoluției Române“. Se mai menționează că: „singura țară în care sfârșitul regimului comunist, în decembrie 1989, a dus la vărsare de sânge a fost România“.
Revoluția Română este sărac zugravită. Menționarea ei este demnă de „cotele apelor Dunării“ și nu trezește niciun fior celui care primește informația.
Iliescu, reper biografic
Manualul de istorie pentru clasa a XI-a, coordonat tot de Alexandru Barnea, îi dă voce lui Ion Iliescu, inculpat azi, pentru crimele de la Revoluție.
În capitolul „Lunga tranziție spre statul de drept“ se spune: „Îndepărtarea regimului totalitar a fost însoțită încă din primul său ceas de un proiect de reconstrucție instituțională în care la loc de frunte se afla refacerea statului de drept și a societății civile (pluralism politic, alegeri libere, separarea puterilor în stat), puncte importante în comunicatul către țară al Frontului Salvării Naționale din 22 decembrie 1989.
După aproape doi ani de instabilitate și confruntare politică nu de puține ori violentă, primul pas important spre statul de drept l-a constituit adoptarea primei Constituții de după 1989, la 8 decembrie 1991“. Urmează un scurt citat din cartea lui Iliescu – „Revoluția trăită“.
Ce știm despre crimele comunismului
Au existat trei momente care au definit cruzimea regimului comunist instaurat în România: condamnările la pușcărie din anii ʼ50, colectivizarea forțată și privațiunile de tot felul din anii ʼ80.
Un accent pus pe aceste momente ar fi putut da comunismului dimensiunea sa tragică.
În manualul coordonat de Barnea se menționează sec: „Zeci de mii de oameni, între care majoritatea elitelor vechiului regim, au luat drumul închisorilor, au fost deportați, au lucrat în regim de muncă forțată sau au primit domicilii obligatorii“.
Manualul de istorie
pentru clasa a XI-a
îi dă voce lui Ion Iliescu,
inculpat, azi, pentru
crimele de la Revoluție
După care, dând pagina manualului, aflăm brusc că: „autoritățile comuniste au eliberat (după 1964 n.red.) mii de deținuți politici și a fost inițiat un vast program de reconsiderare a valorilor naționale, fiind readuși în prim-plan mari oameni de cultură complet ignorați până atunci“.
După ce se vorbește de scurta deschidere a lui Ceaușescu și industrializarea forțată, ajungem la anii ’80.
„În iernile grele ale anilor ’80, lipsa luminii și a căldurii se combătea în apartamentele de la bloc cu o haină în plus, cum recomandase Ceaușescu. Dacă în București nu vedeai pe unde calci odată cu lăsarea întunericului, plecat în provincie cu trenul la orele serii nu te luminau până acasă decât luna și stelele“.
Nicio vorbă despre rezistența anti-comunistă, nicio vorbă despre țăranii trimiși la pușcărie pentru că au refuzat să dea pământul la CAP-uri. Există o scurtă declarație dată de unul din liderii minerilor care au declanșat greva din Valea Jiului.
Cum au fost închiși făuritorii Unirii
În manualul coordonat de Zoe Petre se amintește de alegerile falsificate de comuniști în 1946 și de abdicarea forțată a regelui Mihai.
„Partidul Comunist Român a fost până la începutul anilor 1960 unul dintre cei mai fideli imitatori și aliați ai Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. A pus capăt libertăților fundamentale și respectării drepturilor omului, înlăturând orice formă de pluralism politic.
A naționalizat industria, băncile și comerțul, dar și casele unor familii nu odată modeste. A desființat proprietatea privată în agricultură și a impus colectivizarea terenurilor agricole...
În perioada când în fruntea sa s-a aflat Nicolae Ceaușescu (1965–1989), PCR a adoptat o ideologie naționalistă agresivă și a impus cultul conducătorului său și al soției acestuia, Elena Ceaușescu“.
Dintr-un studiu de caz aflăm că, „din 1948 până la 22 decembrie 1989, România a traversat cea mai lungă perioadă în care s-a aflat sub dominația unui partid unic, Partidul Comunist – adversar declarat și brutal al oricărui pluralism și al oricărei contestări politice“.
Marea epurare din anii ʼ50 este menționată prin referire la liderii politici interbelici. „Unul dintre făuritorii României Mari, Iuliu Maniu, a fost condamnat la închisoare pe viață și și-a găsit sfârșitul în penitenciarul de la Sighet, în 1953, iar Ion Mihalache a primit tot pedeapsa cu închisoare pe viață și a murit, în 1963, în pușcăria de la Râmnicul Sărat.“
Un aspect pozitiv îl reprezintă descrierea colectivizării:
„Cu toată campania de amenințări, intimidări și abuzuri comise pentru a convinge micii proprietari rurali să-și cedeze pământurile, rezistența țărănimii la colectivizare a fost mare.
Pentru realizarea colectivizării, după anul 1953, autoritățile comuniste au făcut apel la organele de represiune, justiție, administrație și la un uriaș aparat de propagandă, în scopul convingerii țăranilor de «binefacerile» sistemului comunist în agricultură, metodele dure alternând cu diferite promisiuni“.
Cea mai bună jumătate de pagină
„Se poate vorbi, așadar, de existența, până în 1964, a unui adevărat gulag în România. Este cazul închisorilor de la Sighet, Gherla, Galați, Râmnicul Sărat, Aiud și Pitești, al șantierelor de la Canalul Dunăre - Marea Neagră, precum și al coloniilor de muncă forțată de la Cavnic, Baia Sprie, Periprava și Salcia. O altă caracteristică a represiunii comuniste a reprezentat-o fenomenul deportărilor…
Inițial, deportarea în Bărăgan a vizat aproximativ 40.000 de persoane, care nu erau pe placul noului regim. Deportaților li s-a permis să-și ia doar bunurile pe care le puteau duce singuri...
O pagină nescrisă încă a rezistenței anticomuniste în România o reprezintă lupta armată din munți. Organizarea primelor nuclee de luptă anticomunistă s-a realizat în a doua parte a anului 1945, devenind din ce în ce mai vizibile odată cu creșterea influenței PCR.
Cele mai importante grupuri de rezistență armată au fost Haiducii Muscelului, Sumanele Negre,
Mișcarea Națională de Rezistență, Haiducii lui Avram Iancu, Graiul Sângelui…
Depășite numeric și fără prea multe provizii și muniții, aceste grupuri au fost decimate de către puterea comunistă“, se arată în manualul coordonat de Zoe Petre.
