Este o frântură din ce era industria de apărare, acum 30 ani. Decăderea are explicații simple, care țin de piață, nu de naționalism.
Ca să scoată la lumină o bandă cu zale, pentru mitraliera românească de 7,62 milimetri, uzina de la Cugir avea nevoie în urmă cu 10-20 de ani de nu mai puțin de 130 de oameni. Cei mai mulți aveau următoarea responsabilitate, demnă de un artist miniaturist chinez: să introducă manual micile arcuri care legau zalele între ele. O bucată de metal trecea prin mâinile a 70 de oameni, ca să ajungă armă la Cugir. Cei mai mulți o lucrau la strung.
Ulise Toader, fostul director de la Cugir, ajuns între timp politician al Partidului Conservator și purtător de cuvânt la Romarm, compania națională care reunește cea mai mare parte a ce a mai rămas din industria românească de apărare, își amintește zâmbind când a luat contact cu industria germană.
Și-a dat seama că munca celor 130 de muncitori ai săi de la Cugir putea fi înlocuită cu un singur specialist care să coordoneze trei mașini automatizate, în care băgai pe la un capăt sârmă și bandă metalică, iar pe la celălalt ieșea o bandă cu zale pentru mitralieră, demnă de filmele cu Rambo. Nu s-a făcut, la vremea respectivă, căci nu s-a găsit un milion de euro pentru așa investiție.
Pe scurt, acesta este portretul anecdotic al industriei de apărare a României: un gigant care a propulsat, în vremea comunismului, România printre primii 10 exportatori de armament din lume, în care lucrau în jur de 230.000 de angajați, dar care după 1989 a intrat în descompunere, fiind supradimensionat, depășit tehnic, lipsit de investiții pentru modernizare și mai ales incapabil să se adapteze la o piață liberă, ieșit din bezna grandioasă a CAER-ului.
Acum, în industria de apărare mai lucrează cam 10.000 de oameni, punând la un loc cele 15 filiale ale Romarm, dar și fabricile de aeronautică sau navale sau alți producători privați de echipamente militare.
