În fiecare an în sezonul de iarnă, atunci când utilizăm sistemele de încălzire pe bază de ardere, incidența intoxicațiilor cu monoxid de carbon crește semnificativ.
Funcționarea defectuoasă a unei centrale care împiedică evacuarea gazelor de ardere în afara locuinței sau coșul sobei înfundat reprezintă cele mai frecvente cauze pentru expunerea la monoxidul de carbon.
În cazul unui incendiu se produce o expunere multiplă, atât la monoxid de carbon, cât și la fum sau cianuri.
Monoxidul de carbon este poate cel mai viclean gaz care ne poate otrăvi. Această caracteristică derivă din faptul că acest gaz ce nu poate fi detectat de simțurile noastre, adică nu are miros, nu îl putem vedea sau simți în vreun fel.
Intoxicația cu monoxid de carbon determină o mortalitate cuprinsă între 1 și 3%, însă o mare parte din pacienții care supraviețuiesc rămân cu o serie de sechele, în special neurologice și cognitive.
Sechelele neurologice nu se corelează cu gradul de expunere, fiind determinate de afectarea respirației celulare, de afectarea mitocondrială, de inflamație, de generarea stresului oxidativ.
Sechelele neurocognitive sunt prezente la 10-40% din pacienții expuși, iar o treime din pacienții cu intoxicație severă manifestă complicații cardiace, cum ar fi: aritmii cardiace, afectarea contractilității miocardice.
Cum se produce
Monoxidul de carbon se acumulează în spațiile închise de unde este apoi respirat. Străbate bariera pulmonară, ajungând în sânge unde se leagă de hemoglobină. Hemoglobina prezintă o afinitate de peste 250 de ori mai mare în legarea monoxidului de carbon, comparativ cu oxigenul.
În acest mod, monoxidul de carbon se leagă preferențial în detrimentul oxigenului la nivelul hemoglobinei. Rezultatul este înlocuirea oxigenului cu monoxid de carbon și scăderea capacității hemoglobinei de a transporta oxigenul în organism.
La nivel cerebral produce leziuni ischemice ale creierului prin faptul că se livrează un sânge sărăcit în oxigen. În plus, produce eliberare de specii reactive de oxigen care inițiază stresul oxidativ, distrugând integritatea membranei celulare.
Diagnosticul de intoxicație se pune pe o triadă de semne și simptome: simptome specifice, istoric de expunere, determinarea nivelului de carboxihemoglobina în sânge.
Carboxihemoglobina este rezultatul cuplării monoxidului la nivelul hemoglobinei. Simptomele caracteristice sunt din păcate nespecifice și cuprind: durere de cap, oboseală, amețeli, stare de somnolență, durere toracică, scurtarea respirației, afectarea stării de conștiență, până la comă.
Severitatea acestor manifestări depinde de cantitatea de monoxid de carbon acumulată pe hemoglobină. În mod normal respirăm un aer cu monoxid de carbon care determină un nivel de carboxihemoglobină cuprins între 2 și 4%, iar la persoanele fumătoare până la 6-7%. Intoxicațiile severe pot determina infarct miocardic și tulburări de ritm cardiac.
Sechelele neurologice apar secundar leziunilor cerebrale determinate de scăderea livrării de oxigen, dar și a celorlalte modificări induse de monoxid.
Aceste sechele se manifestă sub forma tulburărilor de atenție, memorie, afectarea gândirii, depresie, anxietate sau alte tulburări de comportament, deficite motorii sau de echilibru. Uneori recuperarea acestor pacienți poate dura chiar și ani de zile postexpunere.
Din păcate multe din aceste deficite nu mai pot fi recuperate niciodată, existând studii care au urmărit astfel de pacienți pe o perioadă de 30 de ani postexpunere, evidențiind o incidență a tulburărilor neurocognitive de peste 45%. Sunt descrise și sechele ce pot apărea în cazul unor expuneri cronice chiar la valori reduse ale monoxidului de carbon.
Tratament
Cel mai important pas în tratamentul acestor pacienți este reprezentat de recunoașterea rapidă, încă de la fața locului a posibilității unei astfel de intoxicații. Acest lucru se realizează printr-un grad înalt de suspiciune pentru acest tip de intoxicație.
Scoaterea pacientului din mediul contaminat trebuie efectuată cât mai curând. Dacă acest gest este făcut de către familie sau vecini aceștia trebuie să se asigure că nu devin la rândul lor victime ale expunerii la monoxid de carbon.
Deschiderea largă a geamurilor va permite pătrunderea de aer oxigenat și evacuarea aerului conținând monoxid de carbon. Imediat după aceste gesturi pacientul trebuie scos afară, în aer liber.
În funcție de severitatea intoxicației, echipele de salvare vor administra oxigen pe masca facială sau vor recurge la intubație oro-traheală și ventilație mecanică cu administrare de oxigen 100%.
Timpul de eliminare al monoxidului de carbon depinde de tipul oxigenului administrat. Dacă pacientul este scos în aer liber, acesta va respira un aer cu oxigen 21%.
În aceste condiții eliminarea monoxidului de carbon și eliberarea hemoglobinei va dura 320 de minute. În schimb dacă administrăm oxigen 100%, timpul de eliminare scade la 74 de minute.
Administrarea de oxigen hiperbar (la o presiune de 2,5-3 atmosfere) va reduce și mai mult timpul de eliminare, ajungând la 20 de minute.
Supraviețuitorii acestor intoxicații trebuie evaluați periodic pe termen lung. Mortalitatea acestora este dublă comparativ cu populația generală și este cauzată de: accidente auto, alte accidente casnice, alcoolism, tentative de suicid, tulburări neuropsihice, stres posttraumatic.
Pentru reducerea incidenței acestei intoxicații trebuie realizate campanii de informare media cu privire la riscul acestui „ucigaș invizibil“ cum este denumit monoxidul de carbon. În plus trebuie să conștientizăm necesitatea efectuării reviziilor la centralele termice pe gaz sau a sobelor. Aceste revizii trebuie realizate anual înainte de sezonul de iarnă. Există de asemenea senzori casnici de detecție pentru monoxidul de carbon. Ce trebuie reținut este că prevenția expunerii la monoxid de carbon este elementul cheie care poate reduce riscul de a ne intoxica, de a suferi leziuni cerebrale ireversibile sau chiar de muri în urmă otrăvirii cu acest gaz.
Dr. Radu Țincu este medic primar ATI și șef lucrări la UMF „Carol Davila“
