Anxietatea, constantă în rândul medicilor din Spania care au tratat pacienți COVID

În prima parte a anului trecut, pacienţii îl rugau să le salveze vieţile şi a fost nevoit să locuiască departe de familie timp de trei luni ca să-i protejeze de infectare.

''Un sentiment de anxietate m-a însoţit în tot acest timp. L-am depăşit cu ajutorul familiei, discutând cu alţi colegi'', a spus Belmonte, în vârstă de 50 de ani.

Coronavirusul şi boala asociată, COVID-19, au avut un impact şi mai mare asupra sa întrucât părinţii lui s-au îmbolnăvit, iar tatăl său, în vârstă de 90 de ani, a decedat.

''Sunt supărat cu nu am putut să am grijă de el'', îşi aminteşte Belmonte, cu lacrimi în ochi. El nu şi-a mai îmbrăţişat mama de aproape un an.

Efectul psihologic al îngrijirii pacienţilor diagnosticaţi cu COVID-19 este atent analizat după ce medici suprasolicitaţi din diferite părţi ale lumii îşi împărtăşesc experienţele despre saloane de spital supraaglomerate şi rate de mortalitate ridicate.

Spania a fost una dintre ţările cel mai grav afectate, cu circa trei milioane de cazuri şi peste 61.000 de decese.

Circa 45% din personalul medical spaniol prezintă un risc ridicat pentru o formă de afecţiune psihică după primul val al pandemiei de coronavirus, potrivit unui sondaj realizat recent printre 9.000 de profesionişti din 18 spitale. Studiul a arătat că 3,5% dintre aceştia au avut de asemenea şi gânduri de sinucidere.

Depresie, anxietate şi tulburare de stres post-traumatic au fost printre cele mai întâlnite probleme. Impactul psihologic a fost mai ridicat printre lucrătorii care au avut COVID-19 sau ale căror rude au fost bolnave.

''Oamenii, inclusiv lucrătorii din domeniul sanitar, au dificultăţi să recunoască existenţa unei probleme psihologice întrucât o consideră o slăbiciune, un eşec personal'', a spus Eduard Vieta, şeful secţiei de psihiatrie şi psihologie la spitalul clinic din Barcelona, una dintre unităţile medicale participante la studiu.

Acesta a spus că spitalul oferă consiliere şi că a descoperit că una dintre cele mai mari provocări este să-i convingă pe lucrătorii sanitari să se retragă din prima linie COVID-19, căci aceştia nu ''reuşesc să-şi cunoască limitele''.

Belmonte a refuzat să recurgă la serviciile unui terapeut oferit de spital şi a preferat să se confeseze familiei.

Acesta a spus că ar fi fericit să se ocupe din nou de pacienţi COVID-19 la secţia de terapie intensivă unde lucrează, care se specializează în cardiologie, dar din martie până în mai a îngrijit doar cazuri de COVID-19.

Colega sa Teresa Pastor (53 de ani) este de altă părere. Deşi îşi iubeşte meseria, nu doreşte să retrăiască experienţa la unitatea de terapie intensivă unde lucrează.

Tratarea pacienţilor cu COVID-19 a fost o experienţă transformatoare pentru ea şi încă mai resimte impactul emoţional. Pastor spune că practică yoga pentru a-şi insufla o stare de bine şi că şi-ar dori o slujbă cu jumătate de normă unde să îngrijească animale sau plante şi să evite contactul uman.

''Cicatricile (emoţionale) vor rămâne întrucât nimeni nu va şterge cu buretele experienţele trăite. Ceea ce este diferit este modalitate în care tratezi acele răni şi dacă vrei să fie vizibile sau nu'', a spus Pastor.

Şi ea a refuzat să fie consiliată de un terapeut, preferând să vorbească cu familia şi prietenii pentru a-şi găsi pacea interioară.

Aceasta a mai adăugat că mulţi profesionişti îşi ascund sentimentele din cauza stigmei asociate problemelor de sănătate mintală.

''Oamenii nu prea abordează acest subiect'', a mai spus ea, potrivit Reuters, citată de Agerpres.