Dacă faci pasul în interiorul său, vei vedea însă cum întregul angrenaj se pune în mișcare cu mult înainte, dar la final, cel puțin pentru primul tur, am rămas cu sentimente amestecate, stoarsă de orice energie, cu sentimentul că ceva nu e bine. Mi-am pierdut inocența alegătorului, din interior am înțeles că după ora 21,00, după ce termini numărătoarea pe secție, sistemul e șubred, super-birocratizat, undeva gripat.
Cel puțin din perspectiva celor care muncesc efectiv pe baricadele secțiilor de votare. Ceva nu e bine pus la punct în toată mașinăria asta, ceva nu am pus la punct dacă la 30 de ani de la Căderea Zidului Berlinului nu am reușit să avem un mecanism civilizat de votare și modern, până la capăt.
După ce se încheie votarea, începe nebunia. Îmi răsună în cap și acum vocea mea numărând vot cu vot, cu voce tare, în fața comisiei de secție, mâna scriind la foc automat Anulat pe buletinele de vot nefolosite, rumoarea din sala uriașă de la Prefectură, candelabrele luminate, cozile uriașe, jandarmii, camioanele din fața clădirii, mașinile de poliție. O stare de asediu electoral.
Toată lumea e agitată, dar amabilă
Sâmbăta de dinaintea votului. E soare la Timișoara. O toamnă aurie. În fața Poliției de Frontieră, stăm noi, președinții și vicepreședinții secțiilor de votare, și preluăm sacii cu buletinele de vot, ștampile, buletine de vot, extrase pentru urna specială, tot ce trebuie pentru votare.
Așteptăm să intrăm, în vreme ce poarta se deschide și autobuzele speciale care ne vor duce la secții intră rînd pe rînd. Intrăm câte zece, ne legitimăm cu cărțile de identitate. Traversăm curtea poliției de frontieră și ajungem în sala care pare a fi de sport, unde ne așteaptă sacii.
Plin de funcționărime, plin de saci, jandarmi peste tot. Semnez de primire una bucată mare sac pentru secția la care sunt președinte.Toată lumea e agitată, dar amabilă. Ajung la autobuzul care e deja plin de alți președinți și vicepreședinți cu sacii aferenți.
Suntem în autobuzul care face primul traseu pentru Timișoara. Demarăm. Ne legănăm în vehiculuul care ne lasă pe rând la secțiile unde se depun sacii cu materiale. Fiecare președinte își cară sacii în spinare însoțit de un funcționar care îl duce la locul cu pricina în timp ce noi așteptăm în autobuz revenirea lui.
Facem glume, un președinte mai în vârstă își duce sacul în spinare ca un „Moș Crăciun”, remarcă cineva, dar „nimeni nu îl atacă pe Moș Crăciun să îi fure buletinele de vot!”. Alături de șofer este și un jandarm, suntem sub pază. Pornim.
Autobuzul face o curbă și trecem cu privirea peste coama cimitirului de pe Lipovei, vîrfurile albe ale crucilor strălucesc în soare. Deșertăciunea Deșertăciunilor! Cîtă agitație în tot procesul ăsta, aici lumea e complicată și extrem de birocratică. Niciun pas în lumea asta fără hîrtii. Ne alegem, ne dăm jos de la putere, și tot așa, o istorie lungă de alegeri electorale, de voturi, de hârtie tipărită cu nume efemere de puternici ai zilei.
Ne facem curaj, eu și vicepreședinta secției de votare pe care o avem în „custodie”, niciuna nu a mai făcut asta. Ne este capul plin de regulamente, decizii, toată cartea de care trebuie să ții cont, ce să faci, ce să nu faci. La școală, sigilăm ferestrele sălii, punem materialele în urnă, sigilăm urna. Facem proces verbal cu jandarmul. Sigilăm ușa. Ne vom întoarce pe seară, între orele 18,00 – 20,00, vom fi cu comisia, vom sigila din nou, dar și vom înregistra, dacă e cazul, cereri pentru urna specială.
Recunosc în discursurile lor tot spectrul politic
Se lasă seara. În școala unde este secția de votare pe care o am în custodie e agitație. Suntem patru secții de votare în clădire. Fiecare cu comisia ei. Așteptăm cererile de urne speciale, ne dorim să nu avem, în cele două ore la dispoziție în care legal aceste cereri pot fi înregistrate. Ocazie să ne și cunoaștem.
În comisia de nouă persoane, în afara mea, a vicepreședintei și a operatoarei de calculator, ceilalți sunt reprezentanți ai partidelor politice. Tatonăm subiectele de discuție, vorbim la modul general, evităm să pronunțăm nume, cel puțin în ceea ce mă privește. Recunosc în discursurile lor tot spectrul politic, dar și toate miturile și fantomele imaginarului colectiv de la Soros până la Țepeș care ar trebui să vină și să îi tragă pe toți în țeapă.
Eterna dorință a revenirii lui Țepeș să ne rezolve problemele! Trec cele două ore fară ca să apară nicio o cerere de urnă specială. Scăpăm ieftin. Răsuflăm ușurați. Urna specială presupune o întreagă procedură și mișcări de trupe. Sigilăm ușa secției, facem proces verbal cu jandarmul care va păzi peste noapte secția cu buletinele de vot deja sigilate în urnă.
Suntem gata de aventura electorală
Duminică. E aproape șase dimineața, în drum spre secția de votare. Pare că toată lumea doarme. Abia dacă văd o lumină la o bucătărie unde probabil s-a trezit careva cu noaptea-n cap, ca mine, dar stă bine merci în bucătărie și își face cafeaua.
Pe stradă liniște, doar un tip care își plimbă câinele bucuros țopâind în jurul lui, în vreme ce stăpânul lui aproape cucăie tras de lesă de patrupedul fericit. La școală, desigilez ușa în prezența jandarmului și a comisiei.
Verificăm tot, desigilăm urna, pregătim buletinele, ștampilez pe ultima pagină primul pachet cu buletine. La șapte, operatoarea de calculator deschide sistemul de pe tabletă. Suntem gata de aventura electorală. Afară a început să plouă. Zăresc pe fereastră terenul de sport al școlii și zorile cum se crapă. Lumea începe să vină. Desigur, primii care se prezintă sunt oameni în vârstă, dar pe măsură ce trece prima oră, după opt, se intensifică valul, iar persoanele sunt de toate vârstele.
Remarc că nu vin doar cei în vârstă, ci și tinerii. E ca un film care ți se derulează în fața ochilor. Dacă ar fi să remarci ce anume îi leagă pe acești oameni, care probabil votează diferit, și au 14 candidați propuși, e starea de bucurie. E ca o sărbătoare.
Toți, fiecare cum s-a priceput, s-au îmbrăcat frumos, cu haine de duminică, și au venit la vot. Iată, pensionari, doamne în vârstă care s-au coafat, una are o eșarfă din mătase cu portative muzicale, părinți cu copii explicându-le ce se întâmplă acolo cu ștampila, de ce se votează, o fetiță cu un balon roz plimbându-se mândră, intrând cu tatăl ei în cabină, ridicîndu-se pe vârfuri să ajungă să pună ștampila, tineri în blugi, studente, un domn în vârstă supărat, o doamnă cu o problemă la picior, dar care a ținut să vină zîmbindu-ne și spunînd: Eu nu ratez nicio votare!
O femeie tânără cu doi băieți de vreo cinci anișori, gemeni, cu ochii mari, curioși ținîndu-se de mama lor în cabină, unul e urcat de mama și îl auzim cum se minunează.
Mama l-a lăsat să ștampileze, iar el nu s-a abținut și a dat iama cu ștampila pe buletin. Femeia iese cerându-și iertare că buletinul astfel nu mai e valabil. Îi explicăm că dacă face o simplă cerere, mai poate vota pe un alt buletin. Refuză, spunând că astfel copiii nu vor înțelege că au greșit, dacă ar mai vota încă o dată, fiind prea mici.
Doamna în vârstă cu beretă cu broșă, abia deplasîndu-se cu fiul ei la fel de în vârstă, el spunându-ne: N-am putut să o țin acasă! După ce doamna a ieșit din cabină, a dat ștampila, a luat buletinul aproape că i se făcuse rău. Au ieșit amândoi, ea deplasându-se cu greutate, sprijinindu-se de fiul ei, dar mulțumiți. Ce sentiment ciudat este și cetățenia asta, sau cum s-o numi ea.
Probabil că cel mai bun aspect în procesul de votare este tableta
La amiază nu mai plouă. A ieșit soarele. Terenul de sport e plin de soare, în partea dinspre intrare, la ferestrele de pe coridor, spre curtea interioară, e plin de copaci cu frunze îngălbenite. E ca un tablou clasic de toamnă. Lumea continuă să vină. Sunt reprize și reprize. Când stam și ne uităm unii la alții, când vin mulți oameni. Listele de suplimentare se umplu cu viteză pe măsură ce trece timpul. Sunt mulți studenți care vin și semnează. Probabil că cel mai bun aspect în procesul de votare este tableta.
Faptul că odată scanată cartea de identitate, informația că CNP este valid, că nu s-a mai votat în altă parte, indicându-ți unde este secția de votare la care este arondată persoana, și dacă nu sunt probleme, iar dacă persoană este din afara localității poate vota la orice secție, este marele câștig. Prelucrarea informației în timp aproape real, câte persoane votează pe secții, este un câștig, oferind pe tot parcursul votării numărul real al persoanelor care au votat.
Pe măsură ce trece timpul se instalează oboseala. Deja s-a lăsat întunericul. Cât timp sunt persoane în secție, operatoarea de lângă mine scanează, verificăm, dăm drumul spre liste, vicepreședinta înregistrează pe listele suplimentare, ceilalți din comisie, în funcție de domiciliul celor de pe listele permanente, scriu în tabele, dau ștampile, buletine de vot, cetățenii votează, și tot așa, circuitul votului funcționează.
Când însă sunt minute bune în care nimeni nu trece pragul, atunci ne uităm unii la alții dându-ne curaj, suntem obosiți, dar în ciuda acestui fapt, vigilența noastră nu are voie să scadă. Dimpotrivă. Ne uităm pe ceasuri. După ora 21,00 începe greul.
Dacă procesele verbale care se întocmesc după numerotarea la mână a buletinelor de vot, valide, nule, anulate, departajate pe candidați, urne speciale, dacă e cazul, nu se potrivesc cu realitatea înregistrată prin scanarea CNP-urilor pe tabletă, pe secție, liste suplimentare, atunci câmpurile din procesele verbale ale căror informatii se înscriu in sistem pe tabletă nu sunt validate. Aparent e complicat, dar perfect logic. Asta e partea ușoară, deși aparent pare grea.
Scrie Anulat, scrie Anulat, scrie Anulat
Ora 21,00. Ne asigurăm, împreună cu jandarmul, că nu sunt persoane în afara secției, în fața clădirii. Revenim în secție. Închid ușa. Suntem încuiați doar noi, comisia, de partea cealaltă este jandarmul. Operatoarea de calculator închide procesul de votare, tableta intră pe modul filmare. Tot ce se întâmplă în secție este filmat, înregistrat pe tabletă. Anulez toate buletinele de vot nefolosite.
Mâna scrie la foc automat Anulat pe fiecare buletin, în timp ce vicepreședinta pune ștampila de control. Am primit 900 de buletine de vot, într-o secție cu 814 alegători pe liste permanente. În secția noastră s-au prezentat 520 de alegători, așadar au rămas multe buletine de vot nefolosite. La un moment dat îmi simt mâna ca un instrument pus pe o funcțiune: scrie Anulat, scrie Anulat, scrie Anulat.
Desigilăm urna. Parcă am văzut într-un film american faza asta. Buletine de vot ordonate. Toată comisia se așază pe scaune. Deschid în fața lor fiecare buletin de vot în parte și spun cu voce tare numele candidatului peste care a fost pusă ștampila Votat. La un moment dat, creierul se prinde că trebuie să avem viteză, așa că ajung să deschid operativ cîte două buletine, pe unul îl arăt, pe următorul deja îl deschid. Reprezentații partidelor notează și privesc fiecare buletin pe care îl arăt.
Scena mi se pare ireală, robotică. Mă simt ca un mecanism într-o mare mașinărie electorală. La ora asta, toți președinții secțiilor de votare citesc sute și sute de nume de candidați. Ajung la ultimul, aproape mi se pare ireal că se termină. Chiar este ultimul buletin de vot.
Numărăm tot, numărăm pe nume de candidați, ne verificăm cu ciferele inițiale. Scriem pe o ciornă. Ne bucurăm toată comisia că ne iese numărătoarea. Iau primul proces verbal și scriu cifrele ordonat. Șase procese verbale. Operatoarea introduce cifrele pe tabletă. Dacă cifrele nu sunt corecte, procesul verbal nu va fi validat pe secție. Verificăm. Spun da, operatoarea validează. Procesul e înregistrat cu succes. Am încheiat etapa pe secție. Cu vicepreședinta, operatoarea și jandarmul plecăm cu tot cu mașina spre Prefectură.
Când ajungem, plin de poliție, jandarmi, un cort este amplasat lângă Prefectură. Ne punem la coadă. Lasăm sacii cu voturi valabile și anulate la cort, intrăm în clădire cu procesele verbale, ștampile, pontaj și alte rechizite. Stăm la altă coadă. Primim un număr de ordine. 217. De neuitat. Urcăm. Altă coadă. Sala mare în care suntem pe cozi. E un zumzăit permanent, ca un zgomot de fond.
Mă întreb cum arătăm de sus. Ca un mușuroi de furnici trebăluind pentru abstracțiunea asta căreia i se spune alegeri electorale. Dar așa funcționează lumea. Când ne aflăm în fața funcționarei tipa ne spune că trebuie să facem cale întoarsă jos, la cort, să ne recuperăm cele 4 voturi nule pe secție. Altfel nu putem să ajungem în ultima etapă. Ni se taie picioarele, mie și vicepreședintei.
Refacem traseul înapoi, dăm de jandarmi cărora trebuie să le explicăm, pe rând, că trebuie să ne recuperăm voturile nule de pe secție. Ajungem jos. Tipul care are în grijă zona ne spune că n-avem încotro trebuie să ne recuperăm cele 4 voturi nule. Vicepreședinta urcă în camion. Păzesc lucurile noastre. Îmi dau seama că noi căutăm cele 4 voturi nule în carul cu fân. Saci peste saci de voturi în camioane. Jandarmi. Noroc că nu e frig, noroc că nu plouă.
Nu suntem singuri care trebuie să își recupereze voturile nule. Niciunde în documente nu e specificată asta. După 20 de minute de luat sac cu sac, vicpreședinta găsește sacul secției. Ne recuperăm cele 4 voturi. Același traseu, același scări, aceiași jandarmi.
Stăm la coadă, la una dintre cele șase sau șapte. Suntem atât de obosite încât am senzația că realitatea se ondulează în fața ochilor.
Predăm ștampilele și ce mai trebuie. Ne așezăm la altă coadă. Predăm foaia de pontaj și copiile cărților de identitate. Vom intra în ultima etapă. Doar că va dura așteptarea. Jandarmul care trebuie să ne dea acces ne oprește la intrarea spre sala mare.
Ni se spune că mai avem o etapă
Noi suntem numărul 271, sus este abia numărul 100. Este ora 1 dimineața. E atât de multă lume, parcă am fi la o nuntă. Oamenii sunt obosiți, nervoși. Din când în când întrebăm jandarmul dacă putem urca. Nu putem. E un du-te vino care te amețește.
Ai senzația că ești într-o centrifugă din care nu te poți extrage. Timpul pare că nu se mișcă din loc, iar noi suntem prinse în bucla asta aiuritoare. Mă uit pe ceas, este 2 dimineața. Auzim în stația jandarmului că pot intra de la 271 până la cât nu mai aud. E tot ce ne interesează. Urcăm grăbite pe scări. Alt palier, și aici plin de lume, de scaune. Pe un ecran mare pe zid plin de numere. Surrelist.
Nu mai înțelegi deja nimic. Lăsăm numărul într-un loc, ne întoarcem spre o altă ușă. Totul se petrece parcă robotic, amețitor. Un polițist ne dă accesul în Sala mare, ne îndrumă spre capătul sălii. La o masă, două funcționare și un funcționar ne iau actele la puricat, procesele verbale sigilate și desigilate, confruntate cu datele lor, sunt valide, listele permanente și listele suplimentare. Semnez.
Ni se spune că mai avem o etapă. Să așteptăm pe coridor și să urmărim pe ecranul mare când apare pe ecran validarea, altă validare, câte validări deja, rezultatelor pe secție. După aceasta vom putea preda ștampila de control și gata.
Ieșim, ne așezăm pe scaune în fața marelui ecran. Cifre, cifre, cifre. Suntem atât de obosite încât nu mai putem articula cuvinte. Ne uităm lung la ecran.
Timpul trece atât de încet, parcă e înțepenit și tot trebuie să dai refresh. E ora 2,46 când apare pe ecran validarea rezultatelor pe secția noastră. Predăm ștampila de control. Coborâm. Nu ne vine să credem ochilor că ieșim din clădire. Ieșim pe ușă în aerul rece al dimineții-noapte, pe scări un polițist fumează. Ne salută.
Toată lumea e obosită. Sus, povestea continuă, dar noi am terminat. A fost ziua cea mai lungă. Taxi. Orașul doarme liniștit. Când ajung acasă, observ că în geantă mi-am pus din reflex o carte. Este John Stuart Mill, Despre libertate.
