Sub această formă sau sub sinonimele „închisoare“, „răcoare“, „bulău“, „carceră“, „beci domnesc“ etc. termenul a ajuns vedeta știrilor, comentariilor și speculațiilor care alcătuiesc fluxul zilnic ce parcurge ecranele noastre și pe care mulți îl iau drept nucleul dur al realității politice.
Ascensiunea termenului nu e greu de explicat: lupta anti-corupție a transformat politicienii condamnați în personaje de un tip special. Aproape toți s-au victimizat și, pentru a convinge audiența, au ținut cu tot dinadinsul să ocupe spațiul public. Așa se face că unii sunt prezenți pe micile ecrane sau în paginile ziarelor chiar mai des decât atunci când erau liberi.
Mijloacele folosite de ei sunt felurite. Unii redactează scrisori deschise în care își deplâng soarta. Alții au ajuns pe prima pagină a gazetelor pentru noi fraude, mai precis ca autori ai unor lucrări declarate „științifice“, care îi ajută la scăderea pedepsei primite, dar care sunt plagiate sau scrise de „negri“.
Tot mai mulți își înfățișează public viața amoroasă: cutare s-a însurat, așa că-i vedem soția în rochie de mireasă intrând pe poarta de la Rahova, un altul a devenit tată în perioada cât e după gratii, o fostă ministră e mândră de copilul născut peste mări și țări, pe când ea fugea de decizii definitive ale justiției, recent invalidate de Curtea constituțională ș.a.m.d.
Ai toate șansele să afli mai multe detalii despre soarta pușcăriașilor decât lucruri generale despre viața oamenilor liberi. Retoricile sunt și ele stranii.
Dacă orice politică și orice politician sunt supuși unui tir necruțător, dacă profesorii, medicii, preoții și șoferii sunt criticați pentru ce fac și chiar pentru ce nu fac, dacă sportivii, actorii și alte vedete sunt mitraliate de orice cronicar, pușcăriașii sunt singurii priviți cu îngăduință, cu compasiune și, uneori, chiar cu simpatie. Poți ajunge să crezi că funcția critică a minții amuțește când dă de condamnați.
Operațiunea e rodul stimulării unei solidarități oarbe cu cei aflați după gratii. Spectacolul mediatic are ceva grotesc: în studiouri TV, „experți“ guralivi deapănă ficțiuni convenabile pentru o armată de pungași plângăcioși. Nu contează că toate lamentațiile sunt cusute cu ață albă. Foamea de povești e mare.
Alexis de Tocqueville a scris o carte clasică despre democrația americană după ce ajunsese în Lumea nouă ca să studieze închisorile din SUA.
La noi, discursul despre carceră și cei care o populează a îngropat dezbaterea democratică. Pasiunile politice sunt stinse, iar cultura populară a secretat un soi de foileton în care toți eroii sunt escroci.
