Oricine putea să abereze despletit, pe banii lui sau ai unui prieten generos, şi să-şi procure astfel un masaj de întreţinere a orgoliului, care exista, de altfel, şi în alte ţări, sub numele de „vanity publishing”.
Cine avea bani de risipit se putea visa egalul lui Doinaş, Ţoiu sau Bălăiţă. Şi îşi putea pune placheta în bibliotecă, între poeziile Ilenei Mălăncioiu şi cele ale lui Şerban Foarţă.
Când vezi cărţile pe raft, cotor lângă cotor, ce mai contează talentul? îşi spuneau ei spre autoîncurajare. Existau doar două interdicţii pe atunci: limbajul pornografic şi criticarea puterii.
În rest, undă verde. La apariţia cărţii, cineva de la editură te chema la sediu, unde erai felicitat în glumă şi ţi se punea în braţe o bună parte din tiraj, cu care erai liber să faci ce voiai.
Grafomania de azi, cuplată la ambiţia de-a ajunge scriitor chiar dacă nu ştii toate literele alfabetului, îşi are probabil rădăcinile în impostura contra cost de atunci. Între timp, lucrurile s-au schimbat. Acum poţi fi şi netalentat, şi pornografic. Şi submediocru, şi vanitos.
Nu se mai pune problema că rămâi nepublicat. Se găseşte oricând o editură de apartament care să-ţi creeze iluzia sau mirajul validării pe piaţă. Autorlâcul e, de trei decenii încoace, o boală care se împrăştie devastator.
Toată lumea scrie, de la pompieri voluntari la moaşe comunale, de la securişti la balerini, de la rapsozi la profesori de sport. Muza inspiraţiei e silită să se multiplice neîncetat pentru a face faţă cererii.
Sigur, nu ai voie să judeci calitatea unei cărţi în funcţie de meseria autorului. Aşa ceva nu se face. Un frizer, un urolog sau un taximetrist care scrie o carte valoroasă merită aplauze şi îmbărbătări.
Marea problemă e, bineînţeles, veleitarismul.Şi nu cel simplu, care produce efecte pe spaţii mici. Nu. Lucrul scandalos e liota de antitalente cu proptele la vârful scriitorimii, care invadează paginile revistelor literare, îşi asigură apariţii editoriale şi chiar ies din ţară pe post de ambasadori culturali.
Uniunea Scriitorilor riscă de ani buni să se transforme în Uniunea Grafomanilor cu ajutor lăuntric. Critici de vârf acceptă, nu se ştie de ce, să însoţească în lume – cu vorba şi cu fapta – cărţi care nu sunt altceva decât jigniri la adresa literaturii adevărate.
La târgurile de carte scot capul piloşi fără acces la idee, care le râd în nas unor autori care stau cu cărţile nepublicate fiindcă fie „nu ştiu pe nimeni”,
fie le repugnă compromisul şi concesia.
La ultima ediţie a Bookfest-ului, am primit câteva asemenea mostre de obrăznicie între coperţi. Iar ceea ce provoacă revoltă nu e doar lipsa de talent a autorilor, ci exigenţa redusă a Uniunii.
Deşi se laudă că şi-a sporit selectivitatea, Uniunea Scriitorilor are o mulţime de membri vinovaţi de prostituarea cuvântului scris.
Câţiva dintre ei au fost promovaţi chiar de capii Uniunii şi nu se va mira multă lume dacă vor începe să colecţioneze premii literare.
În fine, altora nu le ajunge bătătura naţională şi reuşesc, prin demersuri care nu pot avea succes decât cu sprijin din interiorul Uniunii, să-şi aranjeze lansări şi turnee de lectură afară, cu toate că parcurgerea oricărei pagini din „opera” lor, la nimereală, sfârşeşte prin a te indigna.
O asemenea formă de impostură e greu de digerat şi imposibil de oprit. Veleitarismul literar de acest tip o obligă pe Ana Blandiana să devină colegă de raft cu Maria Grapini şi pe Octavian Soviany să-şi lipească talentul de tupeul lui Codin Maticiuc. Iar asta e pe cât de trist, pe atât de revoltător şi ridicol.
