Plus hrănirea sistematică a românului cu ideea că ierarhia meritului e o himeră şi că nu există argument mai bun decât pila în ocuparea unui post. În film, Puiu Călinescu, Dem Rădulescu şi Jean Constantin compun juriul unei preselecţii de talente feminine.
O doamnă cu o agendă în care îşi notează cine a cui pilă este îi pune întrebarea de la începutul articolului unei tinere.
Răspunsul amuză şi descumpăneşte. Nu de alta, dar candidata se prezintă la probă pe baza propriilor ei merite: „vocea şi talentul meu“.
Ideea critică a scenei e transparentă, dar îndrăzneaţă într-o perioadă în care cenzura începuse deja să foarfece tot ce deranja ideologic: în loc ca, într-o mare de oameni cu merite să se nimerească rareori şi câte-un pilos, e exact invers: într-o mulţime de piloşi, prezenţa cuiva care nu e recomandat sau trimis de nimeni devine motiv de stupoare şi ilaritate. „Vocea şi talentul meu“ înseamnă „nu sunt pila nimănui“.
Şi fiindcă tot s-a vorbit în fel şi chip de Brâncuşi, agitaţia de săptămâna trecută se cuvine legată de sceneta de mai sus. De ce?
Ca să mai avem o dovadă că pila ţine loc de merit. Cum? Prin dialogul purtat anul trecut de o ziaristă cu un secretar de stat numit la Ministerul Culturii.
Precizare: pe secretarul de stat nu-l recomandă nimic pentru funcţie. Nu i se cunosc echivalentele „vocii şi talentului“.
Se pot bănui mici reglaje de clientelism politic, eventual un fel de-a mulţumi vătafilor judeţeni pentru sprijinul acordat centrului în diverse chestiuni.
Cum însă e imprudent să acţionezi pe baza bănuielilor, logic e să încerci să afli ce-l califică pe omul în cauză pentru postul de secretar de stat într-un minister unde nu are ce să caute. Şi de unde să afli, dacă nu din gura recent instalatului?
Ziarista îşi asumă sarcina excavării de informaţii şi se străduieşte să angajeze un dialog. În loc de asta, are parte de o demonstraţie de batere a apei în piuă.
Întrebat cu ce proiect merge la Ministerul Culturii, secretarul de stat răspunde: „A duce la îndeplinire programul de guvernare pe partea de cultură“. Subtilitate şi rafinament.
Noul parfum „Eau de pluie“ e deja în magazine, iar ziarista mai are o curiozitate: „Mă interesa dacă aveţi vreun proiect legat de Gorj, fiindcă este judeţul lui Brâncuşi“.
Replica e bătută cu diamante: „Este clar că voi face tot ceea ce trebuie să fac pentru promovarea tuturor monumentelor din Gorj“.
Ziarista insistă: „Vă întreb totuşi dacă aţi avut vreo legătură cu activitatea culturală“. Secretarul de stat uimeşte: „Urmează să vedem când ajung la minister“. În mod normal, după o asemenea nerozie, îţi piere cheful să-ţi mai faci meseria serios.
Numai că ziarista e răbdătoare, ceea ce-i aduce delicatesa de pe urmă. Simţind că răspunsul trebuie completat, secretarul de stat adaugă: „Să ştiţi că unchiul meu este profesor universitar de istorie veche, a făcut descoperiri şi aici, în Gorj. Am avut discuţii cu unchiul meu“.
Iată, deci, argumentul: „Am un unchi profesor“. Afirmaţia te trimite la o replică a lui Dem Rădulescu: „Am un frate soră la spital“. Pe lângă asta, e stupefiantă candoarea cu care politicianul îşi justifică inadecvarea prin activitatea unei rude.
Din acest unghi (sau poate unchi) de vedere, e obligatoriu să te întrebi dacă nu cumva povestea cu unchiul profesor e o glumă sau o trimitere la o serie de unchi din literatură, pe care omul nu-i are doar pe rafturi, ci şi în clasoarele minţii: „Unchiul Vanea“, „Unchiul Rudolf“, „Unchiul Oswald“, „Unchiul meu, maharajahul“, „Unchiul Bernac“ sau „Unchiul Tungsten“. Dar de unde simţ al umorului la o asemenea tristeţe de funcţionar?
