Pumnul lui Vîșinski încă se mai aude în fotbalul românesc

DE Ovidiu Nahoi | Actualizat: 07.08.2020 - 13:22

Istoria nu a reținut dacă lui Andrei Ianuarevici Vîșinski (1883-1954), jurist și diplomat sovietic, îi plăcea sau nu fotbalul ori sportul, în general.

SHARE

Poate fi un detaliu minor în biografia celui care a fost procuror general al URSS în perioada marilor procese-spectacol staliniste (1935-1938) sau care a condus operațiunea de ocupare a republicilor baltice, începând cu toamna lui 1939.

Dar cel puțin în România, stat membru NATO din 2004 și al Uniunii Europene din 2007, influența lui Vîșinski în cel mai popular sport de pe planetă se simte și azi.

Dar să ne întoarecm în istorie.

La începutul anului 1945, Andrei Ianuarevici Vîșinski era trimis în România pentru a conduce procesul de comunizare a țării. La 6 martie același an, într-o audiență la tânărul rege Mihai, Vîșinski a bătut cu pumnul în masă pentru a obține primul guvern pro-comunist din istoria României.

Acea lovitură de pumn a rămas întipărită în mentalul colectiv românesc ca un simbol al impunerii prin forță a regimului comunist de către URSS. În spatele pumnului lui Vîșinski se aflau, de fapt, tancurile Armatei Roșii – România putea fi ștearsă de pe hartă în orice moment.

Urmarea se cunoaște – alegerile din noiembrie 1946 au fost falsificate în beneficiul listei controlate de comuniști. Apoi, câteva luni mai târziu, partidele democratice au fost desființate.

Nici fotbalul nu a scăpat de tăvălugul comunizării țării. Imediat au fost înființate cluburile militarizate după modelul sovietic – cel al Armatei (ȚSKA la Moscova, ASA/CSCA/Steaua la București) și cel al Miliției și Securității, Dinamo.

Fotbalul era la vremea aceea una dintre distracțiile favorite ale României urbane. Meciurile de campionat atrăgeau un număr mare de spectatori, o lume diversă, de la burghezi la comercianți, profesori, avocați, doctori și farmaciști la muncitori, misiți, mahalagii.

Echipa națională participase la cele trei ediții antebelice ale Cupei Mondiale, cluburile luptau, cu rezultate promițătoare în Cupa Europei Centrale (Mitropa), precursor al Ligii Campionilor de azi. Ba chiar, în 1940, Rapid București ajunsese până în finală, însă confruntarea cu Ferencvaros Budapesta nu a mai putut avea loc din cauza războiului.

Nume precum Ripensia Timișoara, Venus, Rapid, Universitatea Cluj, Unirea Tricolor, CA Oradea atrăgeau publicul ca un magnet. Viitorul fotbalului românesc părea promițător, până la venirea războiului.

În 1947, ASA București, viitoarea Steaua , constituită în cadrul Forțelor Armate, pe baza modelului sovietic al ȚSKA Moscova, era introdusă direct în prima divizie, prin desființarea echipei Carmen București – un club fără mare priză la public, dar care avea „păcatul” capital de a fi aparținut industriașului Ionel Mociorniță.

În 1948, Dinamo București ajungea tot în primul eșalon și tot fără merite sportive, prin uciderea clubului Unirea Tricolor, echipa Oborului, cel mai colorat și mai dinamic cartier al Bucureștilor interbelici.

Noile cluburi, aduse în prim-plan prin decizii de forță, fără să fi străbătut treptele sportive, urmau să demonstreze, fără putință de tăgadă, superioritatea sportului sovietic.

Ceea ce au și reușit, fiindcă nici nu se putea altfel – cei mai buni sportivi erau înregimentați la cele două cluburi, uneori împotriva voinței lor, dar cel mai adesea chiar din dorința lor, fiindcă li se ofereau avantaje materiale de neregăsit în alte părți - grade militare, apartamente, butelii, aprobări de mașină și TV color, posibilitatea de a merge la competiții peste hotare.

Puține au fost punctele de rezistență și frondă – Timișoara, Rapid, Craiova în fotbal, Baia Mare în handbal, Constanța și Grivița București în rugby.

După căderea Zidului Berlinului, în 1989, puține s-au schimbat. Drept este că în iureșul post-revoluționar Dinamo, club al temutei Securități comuniste, și-a schimbat numele în Unirea Tricolor. Cu alte cuvinte, călăul a luat identitatea victimei.

A durat doar vreo două luni, până când primele descinderi minerești pe bulevardele Bucureștiului și primii intelectuali căsăpiți au arătat clar semnele restaurației.

Dinamo nu mai era un nume de ocară, Securitatea devenise patriotică. Sportul românesc nu putea scăpa de pumnul lui Vîșinski – și nici nu-și prea dorea.

Ceva notabil s-a întâmplat cu fotbalul de la Steaua, a cărui privatizare a eșuat – o poveste des întâlnită în economia românească post-comunistă.

Iar în 2016, Armata Română, membră a NATO, a găsit de cuviință să facă recurs la tradiția stalinistă și să reînființeze Steaua, cu finanțare de la bugetul statului.

De data aceasta, Vîșinski fiind deja pe altă lume, URSS desființată și Rusia în altă sferă geopolitică, nu a mai avut cine să dea cu pumnul pentru a băga echipa direct în prima ligă. Așa că vitejii militari s-au văzut nevoiți să o ia dintr-a patra.

Dar istoriei îi place adesea să se distreze - de data aceasta, chiar a râs copios.

În 2017, drumul Stelei spre liga a treia a fost barat de Rapid, supraviețuitor al fotbalului interbelic, ajuns în subsolurile fotbalului din cauza falimentului.

În 2018, Steaua a pierdut meciul de baraj al ligii bucureștene ... în fața cui? Ei bine, a fost vorba chiar despre Carmen, club renăscut, după ce chiar Forțele Armate îl uciseseră, în 1947! Minunată răzbunare!

Dar, gata cu distracția! De undeva, din cer, pumnul lui Vîșinski a bătut încă odată în masa fotbalului românesc și conducătorii săi au făcut pe ei de frică.

În 2020, numărul echipelor din prima ligă a fost mărit de la 14 la 16 la final de campionat – întâmplător, Dinamo se afla pe loc de retrogradare. Intrat în prima divizie la apelul bocancilor, clubul fostei Securități n-are voie să plece de acolo!

În același an, barajul ligii a patra bucureștene nu s-a mai disputat, Steaua a fost declarată campioană în birouri, deși tinerii fotbaliști ai echipei secunde a Rapidului așteptau confruntarea cu gândul de a răzbuna din nou istoria.

Desigur, astăzi resorturile acestor decizii nu mai sunt ideologice.

Din vechea motivație ideologică a mai rămas doar zgura abuzului și arbitrariului, mereu în favoarea celor două moșteniri staliniste.

Ceea ce, în cele din urmă, este caracteristic României de azi, în care resorturile corupției merg, adânc, până la rețelele fostei Securități și ale protipendadei de partid.

Și, da, pumnul în masă al lui Vîșinski încă se mai aude...

Comentarii

© 2020 NEWS INTERNATIONAL S.A.
Aici puteti modifica setarile de Cookie -