Era obligatoriu să-l scarmeni, cu un glas mustind de reproş, pe arbitrul care, desigur, te dezavantaja. Ba chiar şi pe adversarul care nu era boreal şi onest, ca tine, ci perfid, uns cu toate alifiile şi integrat într-o sumedenie de reţele malefice.
Alunecarea din patriotic în patriotard se făcea atunci pe nesimţite, iar „forurile“ binecuvântau entuziasmul comentatorilor şi le aprobau, în consecinţă, noi ieşiri în străinătate.
Ar fi fost firesc ca reflexul slugărniciei patriotarde să dispară în condiţii de libertate. Cum însă înţelepciunea populară ne asigură că năravul din fire n-are lecuire, iată că şi după Ceauşescu specia comentatorului galeş-unsuros e în continuare pe piaţă.
Doi reprezentanţi ai ei au comentat pe 18 iunie meciul România-Croaţia 4-1, la Turneul Final al Campionatului European pentru echipe sub 21 de ani.
Numele lor nu contează. Contează, în schimb, o anume voluptate a răstălmăcirii care li s-a făcut simţită în comentariu. Nu pentru prima dată, cei care au văzut meciul (şi au fost destui) au constatat o discrepanţă flagrantă între ce se vedea pe teren şi ce se auzea la microfon.
Nu le-a trebuit mult comentatorilor până la primul puseu patriotard: vreo zece-douăsprezece minute. A fost momentul când cel mai valoros fotbalist croat a fost lovit de un român şi a rămas întins pe jos. Prima reacţie la microfon: „Brekalo s-a lovit serios.
Ar fi o veste extraordinară pentru noi să nu mai joace“. Da, chiar aşa. A doua reacţie: „Şi nici măcar n-a fost fault“.
Ca un făcut, televiziunea care a produs meciul a difuzat chiar atunci trei reluări succesive în care s-a văzut că faultul nu numai că a existat, dar a depăşit nivelul mediu de duritate.
A nu se crede cumva că perechea de comentatori s-a grăbit să se scuze. Distinşii domni n-au făcut-o nici măcar după ce Brekalo cel nefaultat a ieşit într-un picior de pe teren şi a fost înlocuit.
Şi nici nu aveau când, fiindcă erau atâtea alte lucruri numai bune de observat. Printre ele, amănuntul că arbitrul cam trage cu adversarii noştri.
Refrenul e ecoul altora mai aspre – „E vândut, l-au uns, i-au dus femei în camera de hotel“ – şi vine la pachet cu două clişee vintage, pe care le-am auzit deja până la saţietate: „Probabil că deranjăm pe cineva“ şi „Nu suntem doriţi la masa bogaţilor“.
O altă observaţie de fineţe a vizat repeziciunea cu care cad afurisiţii de adversari când ai noştri le dau nobil şi patriotic peste glezne. „Cad cam uşor croaţii“, a glăsuit una dintre trestiile gânditoare de la microfon tocmai când un al doilea adversar era luat cu targa, după o intervenţie care semănase binişor cu prelucrarea prin aşchiere.
Sforile trase în favoarea Croaţiei au existat doar în mintea comentatorilor. România a învins reconfortant, cu 4-1 şi cu două dintre cele patru goluri trecute pe tabelă în urma arbitrajului video, conform principiului „ce e VAR ca VAR-ul trece“.
Ar fi interesant de aflat ce ar fi spus comentatorii dacă România ar fi avut de pierdut din cauza arbitrajului video, dacă la victorie s-au comportat aşa. Victoria de pe teren a României a fost umbrită de înfrângerea ei la microfon.
Naţionala mică a jucat un meci mare şi nu avea nevoie de un comentariu mic. Gargara patriotardă n-are legătură cu simpatia pentru echipa naţională şi pentru ce reprezintă ea.
Fuga din realitate a comentatorilor şi insistenţa cu care au relatat despre lucruri care nu s-au petrecut e jignitoare deopotrivă pentru echipă şi pentru privitori. Când comentezi cu spinarea în echer şi te gândeşti doar să dai satisfacţie şefilor, se cheamă că-ţi trădezi crezul şi menirea.
