Lecții de la Praga despre metode de șantaj „Made in China“

Însă pentru China orice legături, chiar neoficiale, ale unei țări cu Taiwanul, pe care o consideră o „provincie renegată“, sunt o adevărată blasfemie.

Așa că reacția guvernului chinez nu a întârziat să apară. Și a fost una deosebit de agresivă. Pentru Global Times, publicația pentru străinătate a Partidului Comunist Chinez, Vystrcyl, „președintele Senatului unei țări mici și îndepărtate din Europa Centrală“ (oficialii chinezi au grijă să le amintească permanent interlocutorilor lor cât de mici și de nesemnificativi sunt țările lor în raport cu China!) este un „huligan politic“.

Iar ministrul de externe chinez, Wang Yi, aflat în vizită oficială la Berlin, nu s-a ferit să-l amenințe pe față pe oficialul ceh, spunând că „va plăti scump pentru comportamentul său miop și oportunismul său politic“.

A urmat precizarea, de acum standard, că prin gestul său a devenit „inamicul celor 1,4 miliarde de chinezi“.

În discursul ținut în Parlamentul de la Taipei, Vystrcil a parafrazat celebrul „Ich bin ein Berliner“, cu care J.F. Kennedy a încheiat discursul său rostit în 1963 în Berlinul de Vest în perioada blocadei sovietice, spunând „Sunt un taiwanez“.

Vizita delegației cehe la Taipei este departe de a fi un eveniment izolat, vine în continuarea unor gesturi de respingere a comportamentului arogant și șantajului exercitat de chinezi, tot mai extins în ultima vreme (același WangYi i-a atras atenția zilele trecute Norvegiei să nu cumva să acorde Premiul Nobel pentru Pace mișcării pentru democrație din Hong Kong).

Și ce este remarcabil, această atitudine, aflată la polul opus celei din perioada în care a fost președinte Milos Zeman, care a făcut 5 vizite oficiale în China, se bucură de sprijinul masiv al opiniei publice.

Ceea ce îl face pe Dalibor Rohac să scrie în Washington Post că „Cehia le dă europenilor o lecție în privința manierei în care trebuie tratate relațiile cu China“.

Maniera agresivă în care se comportă China, șantajul la care recurge tot mai des, ar trebui să fie o lecție și pentru România.

Mai ales că vedem în aceste zile o amplă campanie mediatică de persuasiune a Huawei care coincide, deloc întâmplător, cu perioada premergătoare adoptării proiectului de „lege 5G“ care introduce un „mecanism de autorizare prealabilă“ a ofertelor tehnologice în domeniu în baza unor „considerente ce țin de riscuri la adresa securității naționale“, o formulare care permite eliminarea Huawei din competiție.

Unul dintre cei mai activi avocați ai Huawei (care îi și sponsorizează aparițiile editoriale) este Nicolae Oacă, un expert în telecomunicații, care, după ce acuză „intervenția brutală pe piața liberă a comunicațiilor mobile“, prin acest proiect de lege, vrea să ne convingă că „securitatea rețelelor 5G este o problemă tehnică care trebuie rezolvată de tehnicieni“.

Nimic mai fals. Departe de a fi o chestiune tehnică sau comercială, așa cum pretind cei care fie nu înțeleg, fie nu vor să înțeleagă miza aflată în joc, decizia privind alegerea tehnologiei 5G are o enormă semnificație geopolitică.

Huawei nu este în realitate o corporație, ci un instrument de influență subvenționat de Beijing, al cărui rol este acela de a sprijini, alături de proiectul „Belt and Road“, demersul său de obținere a hegemoniei globale.

După cum scrie Diane Francis în The American Interest, „Huawei și Belt and Road sunt Caii Troieni ai secolului 21“.

În acest context, a aduce argumente de natură economică, tehnologică sau făcând trimitere la reglementări europene, așa cum procedează și dl. Oacă, este o abordare care eludează complet provocarea cu care se confruntă întreaga lume occidentală în prezent.