Ultima vizită a lui Ceaușescu. De ce s-a dus în Iran când în România izbucnise revoluția? Pe străzile din Timișoara deja apăruseră, în 17 decembrie 1989, primele victime, forțele de represiune trăgând în plin asupra manifestanților anticomuniști și anticeaușiști. În acest context tensionat, dictatorul comunist decide să efectueze, totuși, o călătorie de două zile până în Iran, care fusese programată cu trei luni înainte.
Ultima vizită a lui Ceaușescu. De ce s-a dus în Iran când în România izbucnise revoluția?
Pe 16 decembrie 1989, în Timișoara, se dădea semnalul începerii mișcărilor de protest care au condus, finalmente, la prăbușirea regimului comunist și a dictaturii lui Nicolae Ceaușescu.
De fapt, încă din seara zilei de 15 deembrie, circa 25-30 de persoane se adunaseră în fața casei parohiale a pastoruui reformat Laszlo Tokes, ca să împiedice trimiterea acestuia într-o parohie de la țară.
Un eveniment minor, în sine, ce ținea mai mult de „bucătăria internă” a cultului respectiv, s-a transformat, de-a doua zi, într-un bulgăre tot mai mare, până a ajuns la forța unei devstatoare avalanșe.
Vâzând amploarea manifestaţiei, chiar şi Tökes se sperie şi le cere, repetat, manifestanţilor din Piaţa Maria să plece acasă. Se pregătesc de acţiune Gărzile Patriotice din întreprinderile timişorene pentru a înăbuşi manifestaţia care devine deja anticomunistă.
Seara, sunt 2.000 de timişoreni în stradă. Se strigă prima oară în România, prin vocea poetului Ion Monoran, „Jos Ceauşescu”. Apoi, la fel, „Libertate!” şi „Jos comunismul!”.
Citește și: Cum a scăpat Nicolae Ceaușescu dintr-un accident de avion? Victimă, socrul lui Adrian Năstase
Se cere intervenţia armatei, care refuză să acţioneze fără ordin de la Bucureşti, cu excepţia unor patrule înarmate, dar fără muniţie, care sunt şi ele atacate de manifestanţii care ştiau că nu mai au ce pierde.
Bilanţul zilei: aproximativ 180 de persoane arestate şi bătute cu cea mai mare cruzime de miliţieni şi securişti, care ulterior, vor poza în nevinovaţi sau chiar în victime, potrivit memorialulrevolutiei.ro.
Miliţienii se declară oficial, seara în jurul orei 22.30, copleşiţi de maniefstanţi, iar după ora 23.00 intervine şi armata.
În seara lui 16 decembrie, Timişoara arăta ca un oraș „sub asediu”, izolat de restul țării, fiind împânzită de miliţie, securitate, cu armata pe picior de inetrvenţie.
A doua zi, însă, pe 17 decembrie 1989, protestatarii s-au adunat din nou, de această dată, în fața sediului Comitetului Județean al Partidului Comunist Român și în Piața Operei. Luați prin surprindere, șefii locali ai PCR și ai Securității nu au reacționat.
Revoluționari din Timișoara, în ziua de 23 decembrie 1989, când regimul Ceaușescu deja căzuse - Foto: Profimedia Images
Manifestanții au intrat în clădirea „județenei de partid”, o librărie din centru a fost spartă ca să poată fi aruncate volumele cu portretului lui Nicolae Ceaușescu pe copertă. Mulțimea se multiplica.văzând cu ochii, de la oră la oră.
La orele 17.00, pe 17 decembrie, Comitetul Central al Partidului Comunist, reunit la București, primea fără replică și în deplină obediență ordinul lui Nicolae Ceaușescu și al Elenei Ceaușescu de a se folosi muniție de război contra manifestanților. Ministrul Apărării, Vasile Milea, nu clipește. Nici șeful Securității, Iulian Vlad. Doar execută „porunca”.
La Timișoara, ajung generalul Victor Atanasie Stănculescu, viitorul ministrul al Apărării în guvernul Roman, și generalul Mihai Chițac, viitorul ministru de Interne, în același guvern, chiar în timpul mineriadei din 13-15 iunie 1990.
În Timișoara izbucnise revoluția, pe 16 decembrie 1989
Cei doi coordonează represiunea de la Timișoara. Centrul orașului e scăldat în sânge la propriu. Ulterior, se află că numărul de morți la Timișoara în zilele Revoluției a fost de 90, dar există alte rapoarte care menționează nu mai puțin de 5.000 de victime.
Dintre acestea, 43 de cadavre au fost luate din morga Spitalului Județean și incinerate la crematoriul Cenușa din București, la ordinul Elenei Ceaușescu.
În 18 decembrie, lucrurile păreau că se calmează, așa că, sigur pe faptul că va controla situația, Nicolae Ceaușescu se urcă în avion în jurul orei 17.00 cu destinația Teheran, o vizită programată cu câteva luni înainte. Avea să fie și ultima.
De altfel, în februarie 1989, Ali Hosseini Khamenei, președintele Iranului încă din 1981, vizitase România, dar funcția îi fusese preluată, în august, de către Ali Akbar Hashimi Rafsanjani.
În schimb, ayatolahhul Khamenei devenise liderul supram religios al urmașei fostului imperiu persan, fiind în aceeași poziție și în ziua de azi.
Citește și: „Cine a tras în noi?“ 1.166 de morți, 3.300 de răniți: Niciun vinovat la 34 de ani de la Revoluție
Ce putea fi atât de important pentru Ceaușescu de nu și-a anulat vizita în Iran? Peste ani, misterul a fost descifrat cu ajutorul ultimului ministru de externe al României comuniste, Ion Stoian numit în funcție abia pe 4 noiembrie 1989.
Acesta a explicat într-un interviu realizat de reputatul istoricul Lavinia Betea și publicat pe historia.ro, care au fost culisele acestei călătorii asupra căreia au planat multe teorii ale conspirației.
Astfel, s-au vehiculat zvonuri despre faptul că Ceaușescu ar fi dus în Iran - ca măsură de prevedere - o cantitate mare de aur și de valută sau că a revenit în România cu combatanți iranieni, pe care i-ar fi cerut președintelui Rafsanjani. Legende, așa cum au fos numeroase în timpul Revoluției de acum 35 de ani.
Scopul vizitei erau contractele economice importante, grâu contra petrol și gaze, dar mai arată și altceva: lui Ceaușescu nici nu-i trecea prin minte, ca posibilitate, că ar putea renunța a putere ori ar fi răsturnat din fruntea României. El făcea deja planuri pentru 1990.
Nicolae Ceaușescu ținuse un discurs din balconul Comitetului Central, în noiembrie 1989, cu nici o lună înainte de răsturnarea sa de la putere - Foto: Profimedia Images
„După discuţiile comisiei mixte urma să fie stabilit cât ţiţei şi câte gaze să ne dea Iranul. Dar nu voiam să fim prea dependenţi nici de ei, pentru că erau capricioşi...
În discuţii, la un moment dat, Rafsanjani zice: „Domnule Ceauşescu, aveţi greutăţi, şi noi avem greutăţi; nu suntem o ţară agricolă, avem nevoie de grâu. Vă rog să ne aprobaţi import de grâu din România.” „Ce cantitate vreţi?” - întreabă Ceauşescu.
„Orice cantitate”, zice acela. „Vă putem da 2-3 milioane de tone de grâu începând din ianuarie (n.r. - ianuarie 1990)”, zice Ceauşescu. „Să stabilim contractele. Avem şi noi nevoie de ţiţei, gaz”. Iar ăla zice, şi el, „da”.
Ceaușescu a încheiat contracte economice importante
Şi s-a stabilit la 5 milioane tone de ţiţei în anul 1990, cu posibilităţi de creştere până la 10 milioane de tone în 2-3 ani. La gaze — 5 milioane de metri cubi, cu posibilitatea creşterii la 10 milioane prin conducta ce trece prin URSS”, a rememorat Ion Stoian detaliile acelor discuții de la Teheran, potrivit sursei citate.
De altfel, liderul comunist a fost încântat de rezultatele vizitei. Totuși, era preocupat de ceea ce se întâmpla în țară, motiv pentru care o și ăsase pe Elena Ceaușescu, singuru om n care avea încredere deplină, la butoanele puterii, aceasta neînsoțindu-l într-un Iran care, oricum, nu accepta o femeie în protocolul vizitei.
În schimb, Ceaușescu a vorbit des la telefon cu soția sa, care l-a ținut la curent cu evoluția situației, până la revenirea sa în țară, pe 20 decembrie.
În seara acelei zile, Ion Stoian l-a revăzut pe Ceaușescu de data aceasta în biroul acestuia din clădirea Comitetului Central.
Citește și: „Revoluția din 1989”, în manualele școlare cu citate din Iliescu. Comuniștii au tras, nu teroriștii
„În seara de 20 decembrie, am fost la biroul lui Ceauşescu şi i-am spus că am primit telegrame internaţionale de ameninţare la adresa României.
Ce anume? Declaraţia ministrului de Externe francez că va privi cu înţelegere o eventuală pătrundere a trupelor sovietice în România.
La două ore distanţă, declaraţia secretarului de stat Baker, că SUA sunt de acord cu poziţia Franţei.
Apoi Matyas Szüros, preşedintele interimar al Ungariei, care declara că, având în vedere situaţia din România, crede că a sosit timpul să eliberăm teritoriul carpato-dunărean ce le aparţine. Erau apoi şi informaţiile primite pe alte căi.
Serviciile speciale informau că în ziua de 19 decembrie a avut loc întâlnirea şefilor adjuncţi ai Statelor Majore din ţările Tratatului de la Varşovia, la Kiev, pentru a discuta situaţia din România. România nu a fost invitată.
Se mai informa şi că la Ungheni, pe râul Prut, se pusese podul de vase până la jumătatea apei. I le-am dus lui Nicolae Ceauşescu, în 20 seara, la biroul lui din CC.
Am avut impresia că ştia deja câte ceva. A spus: „Da, urmărim atent această chestiune, avem informaţii că sovieticii or să intre în România, că se pregătesc... Invită ambasadorii ţărilor socialiste şi pe ceilalţi şi comunică-le că Guvernul român... ştii tu ce să le spui””, a mai povestit Stoian.
Dar, pe 21 decembrie odată cu marele miting din Piața Comitetului Central, devenită ulterior, Piața Revoluției, mitingul oamenilor muncii, ce se dorea a fi pentru susținerea lui Ceaușescu, s-a transformat în lovitura de grație dată regimului său.
După ceea ce s-a numit „baricada de la Inter”, din noaptea de 21 spre 22 decembrie, a doua zi, 22 decembrie 1989, Ceaușescu, alături de soție și câțiva apropiați, fugea cu elicopterul de pe acoperișul Comitetului Central, în timp ce demonstrații intraseră deja în sediu.
Doar 3 zile mai târziu, chiar de Crăciun, cuplul Ceaușescu era era judecat în grabă și executat în incinta unei unități militare din Târgoviște.
Nu se știe nici până astăzi cine a preluat, după 1990, contractele cu Iranul stabilite de Nicolae Ceaușescu în ultima sa vizită ca șef al statului român și al PCR.
