Adrian Cioroianu despre Alexandru Ioan Cuza: „Nu a fost un playboy cu accent moldovenesc!”. Dincolo de dimensiunea sa istorică, „Prințul Unirii” din 1859, de la înfăptuirea căreia se împlinesc 165 de ani, pe 24 ianuarie, a fost un om ca oricare altul.
Cu mari calități, dar și defecte apăsate. Despre aceste lucruri am stat de vorbă cu istoricul Adrian Cioroianu, într-un interviu pe care l-a acordat, în exclusivitate, pentru Newsweek.
Adrian Cioroianu despre Alexandru Ioan Cuza: „Nu a fost un playboy cu accent moldovenesc!”
Unirea Principatelor Românea fost pasul esențial în făurirea statului român modern și a Marii Uniri din 1918.
Destinul i-a rezervat colonelului Alexandru Ioan Cuza oportunitatea de a fi domnitorul al cărui nume va fi mereu legat de acest eveniment major.
Încă nu împlinise 39 de ani, fiind născut la 20 martie 1820, în Bârlad, când a fost ales domnitor al Moldovei, pe 5 ianuarie, apoi al Țării Românești, pe 24 ianuarie 1859.
Citește și: Cum îl furau servitorii pe Alexandru Ioan Cuza la jocul de cărți? Ce rol aveau lumânările?
Iar acest lucru a fost posibil prin acțiunea hotărâtă a oamenilor politici unioniști, care, în plus, au profitat de faptul că în Convenția de la Paris din 1856, pe baza căreaia s-au făcut alegerile, nu era precizat faptul că aceeași persoană nu poate fi aleasă în ambele Țări Române.
Dar, despre importanța actului din 1859 și personalitatea complexă, dar și controversată, a lui Alexandru Ioan Cuza, Newsweek a stat de vorbă cu istoricul prof. univ. dr. Adrian Cioroianu, fost ministru de externe și decan al Facultății de Istorie, ex-ambasador al României la UNESCO, actualul manager al Bibliotecii Naționale.
Newsweek: Era inevitabilă Unirea de la 1859 sau putea să nu se întâmple ori să întârzie cu mulți ani?
Adrian Cioroianu: În istorie, pare că uneori evenimentele au nevoie de o perioadă de „coacere”, în care se adună factorii care să le facă posibile.
Personal sunt convins că unirea era inevitabilă și s-ar fi petrecut oricum, dat fiind că Europa intrase deja în „secolul naționalităților” (al XIX-lea, dar care se va prelungi până în secolul XX).
Desigur, unirea Moldovei și a Țării Românești putea să se petreacă cu câțiva ani mai devreme de 1859 (unirea fiind oricum proiectul generației active la 1848) sau mai târziu, dar ceea ce contează sunt doi factori.
Primul este revoluția încercată în 1848 și la Iași, și la București a fost înăbușită de Imperiul Rus în complicitate cu Imperiul Otoman (după cum habsburgii au înăbușit revoluția maghiarilor din Transilvania), drept care românii cu carte și activi politic și-au dat seama că pretenția „de protecție” a Rusiei este doar o formă de ocupație.
Istoricul Adrian Cioroianu, manager al Bibliotecii Naționale a României - Foto: Facebook/Adrian Cioroianu
Așa apare al doilea factor: după ce Rusia a fost învinsă de occidentali în războiul Crimeei (1853-1856), partida unionistă de la Iași și de la București a devenit mai curajoasă și mai inventivă: agitație în populație, memorii către puterile epocii, dezbateri între diversele aripi etc.
Citește și: Cine a fost femeia care a salvat Unirea Principatelor Române? A murit de holeră la 40 de ani
Un detaliu: nu „Valahia”, ci Țara Românească s-a unit cu Moldova, pentru că românii de sub Carpați nu s-au numit pe ei înșiși niciodată „valahi”, nici pe ei și nici țara lor – acesta era un nume dat din afară, ceea ce se întâmplă în cazul mai multor popoare (vezi maghiar – ungur, german – aleman – deutsch – neamț ș.a.).
Newsweek: Au rămas puțin cunoscute anumite amănunte care, în schimb, au fost decisive pentru realizarea Unirii, precum acțiunea Ecaterinei Conachi Vogoride, însăși soția caimacamului antiunionist al Moldovei sau refuzul lui Alecsandri și Kogălniceanu de a fi candidați la tron din partea partidei unioniste? Ne poți da și un alt exemplu ce ți se pare relevant în acest sens?
Adrian Cioroianu: Se vede treaba că moldovencele au fost mereu femei cu personalitate, de la doamnele sau fiicele primilor domni medievali până la „mama lui Ștefan cel Mare”, portretizată în poezia noastră sau până la această Ecaterina Vogoride (după numele soțului).
Dincolo de glumă, această doamnă era o autentică intelectuală a epocii sale, căsătorită în acel moment cu Vogoride, doar că ea vedea actualitatea politică total altfel decât soțul.
„Caimacamul” Vogoride, dintr-o familie de greci din Imperiul Otoman, era adică „înlocuitor de domn” în Moldova, dorea să ocupe domnia ca atare, era omul turcilor și promisese acestora că va face tot ce poate pentru a falsifica voturile în defavoarea unioniștilor de la Iași.
Greșeala lui a fost că a purtat această corespondență cu turcii în scris! În schimb, soția sa, Ecaterina, o moldoveancă aprigă, foarte mândră de tradiția familiei sale, era convinsă de necesitatea unirii Moldovei cu Țara Românească.
Probabil printr-o fată în casă (sau prin vreun secretar al lui Vogoride), Ecaterina a pus mâna pe corespondența soțului său și a dat-o unioniștilor, care au publicat-o în ziare occidentale și l-au compromis pe Vogoride.
De altfel, Ecaterina și soțul său trăiau oricum separat și urmau să divorțeze (ea se va recăsători, ulterior, prin Italia). Indiferent de detalii, rămâne fapt că această femeie cu principii și opinii ferme a ajutat în mod propriu, atunci, ideea unirii.
Cât privește pe Alecsandri sau Kogălniceanu, să nu ne imaginăm că, dacă îi vedem azi în manualele noastre, ei erau în simpatia tuturor atunci.
În realitate, aceștia doi (și alții) aveau mai multe voturi contra, chiar și printre unioniști, din diverse motive, decât mai tânărul Al. I. Cuza.
Newsweek: Până la urmă, de ce a fost Cuza alesul unioniștilor? Era un bărbat cu o viață agitată - femei, alcool, jocuri de cărți, nopți pierdute - ce nu părea foarte responsabil, mai ales pentru un asemenea rol. S-a spus că alegerea sa drept candidat al unioniștilor s-a datorat faptului că era, de fapt, „șeful” acestora pe linie masonică, fiind conducătorul lojii „Steaua Dunării”?
Adrian Cioroianu: Să nu confundăm lucrurile: Al. I. Cuza nu a fost un playboy cu accent moldovenesc. Iar noi, ca orice popor serios, trebuie să ne scriem istoria în funcție de ce fac liderii noștri ziua – noaptea e viața lor privată.
Clar, Cuza fusese un animator politic real al generației pașoptiste, gestionase bine deja funcții publice, era educat cu mult peste media Moldovei de atunci.
Nu provenea dintr-o familie bogată (nici săracă), dar răzbise prin munca sa și, tânăr și prezentabil fiind (plus că îi plăceau uniformele militare, precum multor europeni ai epocii sale), e foarte probabil că avea succes prin saloanele vremii, într-o epocă în care 80% dintre căsătorii erau pentru zestre.
Citește și: Cuza, în pat cu amanta în noaptea când a pierdut tronul. I-a făcut doi copii, soția i-a înfiat
Era mason, dar masoni erau peste 70% dintre orășenii activi politic (masoneria însemna cu totul altceva decât azi).
Cuza nu a fost niciodată „șeful unioniștilor”, ci a fost candidatul asupra căruia toți au făcut un compromis – tocmai pentru că nu făcea parte din nicio familie boierească.
Newsweek: Cine a avut rolul cel mai important pentru impunerea tot a lui Cuza drept candidat la domnie și în Țara Românească?
Adrian Cioroianu: Noi trebuie să înțelegem că, în Moldova sau Țara Românească de atunci, nu aveam propriu-zis partide politice.
În fapt, fiecare familie de boieri mai mari avea propria sa „partidă”, în care intrau clienți și susținători. Ei bine, oricare dintre preferații acestor familii puteau candida atunci pentru tronul Moldovei – dar, chiar și unioniști fiind cu toții, s-ar fi ajuns imediat la lupte intestine.
Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Moldovei, la 5 ianuarie 1859 - Foto: Arhiva
Marea înțelepciune a acelei generații de lideri ieșeni este că au făcut un compromis alegându-l pe Al. I. Cuza – tocmai pentru că nu era „marioneta” nicicărei familii.
În aceasta a constat marea sa forță, ca și, ulterior, marea sa vulnerabilitate: lesne l-au acceptat în ianuarie 1859 după cum, în februarie 1866, lesne l-au părăsit. Se întâmplă astfel, în politică, atunci când nu faci parte dintr-un „clan”, și ieri, și azi.
Newsweek: Unii, inclusiv istorici, susțin că votul din Țara Românească și, în consecință, Unirea Principatelor, s-a făcut sub presiunea străzii, într-o adevărată „lovitură de forță” contra puterii legale de atunci, căimăcămia de 3”, stabilită prin Convenția de la Paris? Putem vorbi despre un fel de „lovitură de stat” la 24 ianuarie 1859?
Adrian Cioroianu: În istoria noastră din secolul XIX, discuțiile despre „presiunea străzii” sunt mult fantasmate.
Regimul comunist venise cu această idee, că „masele fac istoria”; în realitate, lucrurile sunt mai nuanțate: întotdeauna există o elită politică și un proiect; dacă elita face proiectul, îl popularizează și atrage și masele de partea sa, va avea succes; dacă nu, nu!
Pe scurt: unirea din ianuarie 1859 a fost reușita politică a unei generații de luptători și intelectuali pașoptiști, într-un anume context istoric în afara țării.
Nu vă imaginați că toți țăranii sau meșteșugarii din jurul Bucureștiului (sau al Craiovei, al Bacăului sau al Vâlcei) știau ce anume se petrece în acele zile la Iași sau la București.
Unirea a fost făcută de o elită patriotică, revoluționară și educată după valori occidentale – aceasta, într-un moment în care fiecare dintre puterile europene priveau spre propriile lor priorități.
Newsweek: Cuza nu era în București în momentul dublei sale alegeri unde a ajuns abia pe 8 februarie. În afară de durata călătoriei, se știe ce a făcut el în zilele ce au urmat alegerii sale ca domnitor și în Țara Românească?
Adrian Cioroianu: Al. I. Cuza nu era în București pe 24 ianuarie, dar știa ce se petrece acolo. În epocă, de la Iași la București, cu o trăsură, făceai două (dacă nu-ți era milă de cai) sau trei zile sau mai mult (de regulă, dacă era o doamnă în trăsuri, se făcea peste patru zile).
Dar important e altceva: în acele zile, nici Al. I. Cuza și nici unioniștii nu știau, ca atare, ce va însemna „unirea”. Să ne înțelegem: unirea nu s-a făcut peste noapte, în 24 ianuarie 1859.
În realitate, a intervenit politica externă, opoziții interne etc. și, abia după 1862, treptat, Bucureștiul avea să devină capitală politică. Unirea a fost un proces: unul frumos, curajos, dar care a cerut timp.
Cum am spus într-o carte a mea, „unirea se construiește zi de zi”, ea nu se face printr-un simplu decret.
Newsweek: O ultimă întrebare: Cuza a fost, putem spune, o revelație absolută ca domnitor, reușind, mai ales după 1862 să reformeze țara într-un ritm incredibil și cu toate consecințele de rigoare. Cu toate acestea, n-a renunțat foarte mult la plăcerile sale de dinainte de domnie, protejat și de propria „camarilă”. Prin urmare, cine a fost, de fapt, Alexandru Ioan Cuza?
Adrian Cioroianu: Cuza a fost, dincolo de orice, un mare domnitor, „cu domnie scurtă”, al românilor (precum Mihai Viteazul ș.a.). Puțin trebuie să ne pese despre ce se spune că făcea el noaptea – cum sugeram mai sus, conducătorii rămân în istorie prin ce fac ei ziua.
Cred că, în istoria noastră modernă, fiecare lider are o „camarilă”, doar că ea e vizibilă/toxică sau nu (și cam așa este în multe alte state, inclusiv democratice, pentru că liderii oameni sunt peste tot).
Reformele impuse de Cuza au fost reale și absolut benefice – ca dovadă, ele au fost continuate de domnitorul/regele Carol I și de foștii pașoptiști, chiar și după ce Al. I. Cuza deja nu mai era în țară.
El n-a fost un om perfect, ca noi toți. Poate că și-a dorit o dinastie românească, care să înceapă cu el – dar e limpede că o dinastie românească, atunci, n-ar fi rezistat (la abdicarea lui Cuza, în 1866, România nu era încă stat independent.).
Și, în fine, o rugăminte: îi rog pe toți cei care vor citi aceste rânduri să nu mai spună „unirea cea mică a lui Cuza”. De fapt, în unire nu există topuri, nici clasamente în istorie.
Unirea lui Al. I. Cuza și a generației sale a fost o realizare majoră – și piatra de fundament a statului care suntem azi. Fără ea, unirea din 1918 s-ar fi împlinit cu mult, mult mai greu.
