Lecția de istorie. Ce s-a întâmplat la alegerile parlamentare din 1937 sau cum ajungi la dictatură? Acum 87 de ani, pe 20 și 22 decembrie, au avut loc ceea ce ce aveau să fie ultimele alegeri libere din România.

După aceea a urmat o lungă perioadă de peste 50 de ani a tot felul de dictaturi sau regimuri autoritare, de la Carol al Ii-lea, Ion Antonescu, la comuniști, perioadă stopată prin Revoluția din decembrie 1989.

Lecția de istorie. Ce s-a întâmplat la alegerile parlamentare din 1937 sau cum ajungi la dictatură?

Cazul alegerilor parlamentare din 1937 se aseamănă ce mai mult cu ceea ce se întâmplă la ora actuală în țara noastră.

Pe de o parte, avem o grupare de partide proeuropene, pe de alta avem tabăra extremistă a suveraniștilor, a celor care cred că o țară din Europa mai poate ființa fără a fi parte - cu bune si rele - a construcției și valorilor europene.

Sigur, contextele nu sunt identice, dar există multe asemănări din care s-ar putea învăța. In caz că cineva mai învață din lecțiile istoriei.

În primul rând, la acea vreme era în vigoare așa-numita „primă electorală”, apărută încă din 1926.

Citește și: Alegeri parlamentare 2024. Când au primit femeile drept de vot în România? A fost un proces lung

Aceasta acorda un procent de 10% partidului sau grupării politice majoritare care atingea pragul de 40% din voturi, ceea ce ducea automat la o majoritate absolută menită să asigure stabilitatea politică în actul guvernări.

Cu alte cuvinte, „câștigătorul lua totul”, iar lucrurile evoluaseră astfel vreme de mai bine de un deceniu.

Iuliu Maniu și Ion Mihalache, în dreapta sa, cei doi lideri ai Partidului Național Țărănesc, în perioada interbelică - Foto: historia.ro

După patru ani de guvernare liberală, 1933-1937, cu un guvern condus de Gheorghe Tătărescu - deși PNL îl avea ca președinte pe Constantin IC Brătianu - alegătorii se îndreptau tot mai mult către Partidul Național Țărănesc, ce-i avea ca lideri pe Iuliu Maniu și Ion Mihalache, dar și către legionarii „mascați” politic în partidul „Totul pentru țară”, condus de inginerul Gheorghe Clime.

„Totul pentru țară” fusese înființat ca fațadă politică pentru legionari, după ce, în 1933, guvernul IG Duca a scos Garda de Fier în fruntea căreia se afla CZ Codreanu, în afara legii, având să plătească cu viața pentru acel lucru, la sfârșitul acelui an, fiind asasinat pe peronul gării din Sinaia.

Firește, adevăratul conducător al partidului „Totul pentru țară” era tot Codreanu, Clime, ca și generalul Gheorghe Cantacuzino - Grănicerul înaintea lui, fiind doar liderii de fațadă ai acestuia.

Citește și: Dictatul de la Viena. De ce a leșinat ministrul de externe al României când a văzut harta țării?

Dar unul dintre jucătorii majori pe scena politică era regele Carol al II-lea, care manifestase, încă de la preluarea tronului, în 1930, tendințe autoritariste. Acum, venise momentul ca, printr-o criză politică și manipularea opiniei publice, să-și instaureze dorita dictatură.

Cum PNȚ era marele opozant al liberalilor, suveranul a făcut totul să-i compromită. Nu-l agrea deloc pe Iuliu Maniu care se opusese categoric aducerii în țară a amantei regelui, Elena Lupescu, după ce fusese păcălit cu promisiuni false să susțină revenirea lui Carol în țară și preluarea tronului de la fiul acestuia, Mihai I.

Gheorghe Tătărescu, prim-ministrul guvernului României în momentul organizării alegerilor din decembrie 1937 - Foto: arhiva

De aceea, regele face tot posibilul să compromită PNȚ. Se amestecă brutal și acreditează ideea că, pentru a veni la putere, PNȚ trebuie să accepte o colaborare cu Alexandru Vaida-Voevod, liderul Frontului Românesc, o grupare politică satelitară politicii carliste.

În acele împrejurări, Maniu face una dintre marile erori din viața sa și, la 25 noiembrie 1937, încheie un pact de neagresiune electorală cu Corneliu Zelea Codreanu, la care aderă și gruparea liberală a lui Gheorghe Brătianu, urmată dei și mica grupare agrariană a lui Constantin Argetoianu, conform historia.ro.

Scopul pactului era și acela de a monitoriza și depista frauda la urne, „prin păzirea împreună a urnelor contra eventualelor ingerințe guvernamentale. 

Derutați de această înțelegere, mulți alegători s-au îndreptat către „Totul pentru țară”, iar rezultatul alegerilor a arătat că nicio forță politică nu atinsese pragul de 40% necesar pentru a primi „bonusul” primei electorale de 10% și a deține majoritatea, constituind guvernul.

Citește și: Când a fost prima paradă militară la Arcul de Triumf? Monumentul actual, inaugurat de un 1 Decembrie

Astfel, PNL a avut doar 35.92%; Partidul Național-Țărănesc, 20,40%;, Partidul „Totul pentru Țară”, 15.58%, pe a patra poziție clasându-se Partidul Național Creștin, cu 9,15%, condus de marele poet Octavian Goga, dar care susținea o politică antisemită și pro-germană, în contextul în cafe Germania era deja condusă, din ianuarie 1933, de Adolf Hitler..

Carol al II-lea n-a ratat momentul și, dat fiind că niciun partid istoric nu avea majoritatea, i-a încredințat sarcina formării noului guvern chiar acestuial patrulea partid, Goga devenind prim-ministru. și un instrument docil în mâna regelui.

Coadă la o secție de votare, la alegerile parlamentare din decembrie 1937 - Foto: historia.ro

Doar o lună și jumătate după acele alegeri, la 10 februarie 1938, Carol al II-lea a demis guvernul condus de Octavian Goga - care făcuse, în secret, o alinață cu Codreanu - și a proclamat dictatura regală. România intra în era dictaturilor, ce avea să dureze până în decembrie 1989.

La 27 februarie 1938 a fost promulgată și o nouă Constituție, care interzicea partidele politie și restrângea drastic liberățile și drepturile cetățenești. De asemenea, a fost creat Frontul Renașterii Naționale, care a fost partidul unic din timpul dictaturii carliste.

Carol al II-lea a predat „ștafeta” guvernărilor autoritare către generalul Ion Antonescu, fiind forțat de acesta să renunțe la tron, la 6 septembrie 1940, pentru ca, spre finalul celui de-Al Doilea Război Mondial, comuniștii să acapareze treptat toată puterea în stat, silindu-l, la rndul lor, pe regele Mihai I să abdice, la 30 decembrie 1947.

Trecuse doar un deceniu de la alegerile din 1937, iar „roadele” acelui scrutin și a incapacității partidelor istorice de a se înțelege deveneau tot mai amare. 

Chiar dacă situația actuală are, firește, nuanțele sale, exemplul anului 1937 ar trebui să-i pună pe gânduri serios pe actualii lideri ai partidelor pro-europene și să le ofere înțelepciunea, dar și șansa, de a se transforma din politicieni în advărați oameni de stat.