Cine a fost primul „traseist” politic din istoria României? Cândva, li se mai spunea și „fripturiști”, fiind gata să sară dintr-o „barcă” în alta, doar pentru a apuca o „halcă de carne” mai mare ori o funcție mai bună. Dar primul personaj care a fost catalogat drept „traseist” era, altfel, un mare intelectual, ale cărui ambiții au depășit, însă, mediul cultural.
Cine a fost primul „traseist” politic din istoria României? A fugit de închisoare la Paris
La ora actuală, „traseismul” politic este deja un fenomen practicat în România de peste 30 de ani, după evenimentele din 1989 și apariția partidelor politice, altele decât cel comunist unic.
Există, însă, personaje politice care au depășit până și - hai să zicem - „măsura” în privința schimbării, nu doar a formațiunilor politice, ci și a doctrinei acestora - pendulând fără „apăsări” între spectrul de stânga și dreapta, cu alte popasuri pe parcurs.
Probabil că cel mai mare astfel de traseist este Adrian Mocanu, șeful PNL Buzău - sperăm să nu se modifice acest aspect până la publicarea articolului - care a fost membru în 6, ba chiar aproape 7 partide.
Mai multe despre aventurile politice ale lui Mocanu, Newsweek a scris AICI.
Dar, pentru că trebuia să existe un „pionier”, un deschizător de drumuri al acestei practici, „tatăl” traseismului politic la noi a fost considerat ziaristul, avocatul, istoricul, criticul literar și politicianul Gheorghe Panu, care a trăit între 1848 - 1910.
Citește și: PSD are cel mai mare scor electoral, de la integrarea României in Uniunea Europeană
Unii l-ar pune pe Al. Candiano-Popescu în „competiție”, dar liderul „Republicii de la Ploiești” - simulacrul de „lovitură de stat” îndreptată mai ales împotriva „prințului străin”, domnitorul Carol I, din august 1870 - n-a schimbat partidele, ci propriile principii, după ce, ulterior, la un deceniu de „republica” sa, a devenit chiar aghiotantul domnitorului, apoi regelui Carol I, vreme de 12 ani, între 1880 - 1892.
Pe de altă parte, Panu a fost una dintre cele mai strălucite minți ale generației sale, de aici și multitudinea preocupărilor lui, în care a excelat.
Cu excepția politicii, unde n-a reușit ce și-ar fi dorit, deși, pentru a-și atinge țelurile, s-a plimbat pe la majoritatea partidelor importante ale vremii.
Cu un cuvânt inspirat și blând, Titu Maiorescu l-a numit pe Panu “multicolor”, dar alții l-au considerat de-a dreptul „fripturist” pentru atitudinea lui pe scena politică.
Bustul lui Gheorghe Panu din Parcul Cișmigiu - Foto: monumentfor.ro
S-a născut la Galaţi în 1848, ca fiu al ofiţerului Vasile Panu din Vaslui, unul dintre aghiotanții lui Alexandru Ioan Cuza. Face şcoala primară şi liceul în Iaşi, apoi se înscrie la universitate, unde studiază Literele.
Studiind la Universitatea din Iași, e atras de ideile lui Simion Bărnuțiu și ale succesorului acestuia la conducerea Fracțiunii Libere și Independente, Nicolae Ionescu, în rândurile căreia îl găsim între 1867 și 1870.
Fracționiștii, cum li se spunea, promovau idei naționaliste extremiste, cu accente dure xenofobe și antisemite.
De la început, Panu se arată agresiv în scris si în oratorie, fiind un critic vehement al principelui străin și dorind un sistem politic republican.
Citește și: Ce vrea să facă Rareş Hopincă, noul primar al Sectorului 2
Firește, e antijunimist, cei de la Junimea având cu totul alte idei despre sistemul politic românesc. Dar Panu face prima sa mișcare în ceea ce avea să fie un „ping-pong” între partide.
În 1872 îi părăsește pe fractionisti și intră - ghiciți unde? - chiar în rândurile junimiștilor, unde e răsplătit de Titu Maiorescu cu o bursă pentru a pleca la studii în Paris, potrivit istorie-pe-scurt.ro.
Acolo studiază istoria, literele şi ştiinţele juridice la Paris, dar și Bruxelles, unde îşi ia doctoratul în drept.
După întoarcerea în ţară devine procuror, apoi avocat. Este însă pasionat de lupta politică şi intră, firesc, la gruparea conservatorilor junimişti, cei care îi asiguraseră banii pentru studii
Dar nu ezită să facă o nouă „piruetă” politică și se alătură Partidului Naţional Liberal, pe care îl combătuse energic, până atunci.
Astfel, în 1881, devine chiar şeful de cabinet al ministrului de Interne, C. A. Rosetti, şi deputat al acestui partid.
Din această calitate susţine votul universal, face o alianţă cu deputaţii socialişti şi condamnă vehement - ghiciți pe cine? - pe deputaţii antisemiţi.
Survenind, în 1884, despărțirea dintre mai diplomatul I.C. Brătianu și mult mai radicalul C.A. Rosetti, Panu merge „pe mâna” lui Rosetti și părăsește PNL.
„N-ai fost, nu ești și nici nu ai să fii satisfăcut vreodată”, i-a spus chiar I.C. Brătianu, încă din 1883, conform sursei citate.
Gheorghe Panu se aruncă și în jurnalism, editând mai multe ziare: Lupta, din 1884, Cronica, Ziua, Săptămîna, din 1891 şi colaborează la multe alte publicaţii.
Ziarul Lupta avea în perioada de apariţie cel mai mare tiraj, iar revista Săptămîna, pe care o scria singur, era citită cu nesaţ de intelectualii români.
C.A. Rosetti - Foto: arhiva
În Lupta, Panu a publicat, în 1887, pamfletul „Omul periculos“ ce a fost faimos în epocă. Articolul critica decizia regelui de a încheia o nouă convenţie comercială cu Imperiul Austro-Ungar, acuzîndu-l de a fi „cătană nemţească“, „ulan prusian“, „izvorul tuturor relelor“, „samsarul tuturor trădărilor“, „suflet blestemat“, potrivit monitorulneamt.ro.
Acest fapt a atras mânia lui Carol I, iar în calitate de director al ziarului, Gheorghe Panu a fost chemat în instanţă pentru ofensa adusă regelui.
A fost găsit vinovat şi a fost condamnat la pedeapsa maximă de doi ani de închisoare şi la o amendă de 5.000 lei.
Cu mult curaj și spirit de asumare, ca să nu fie închis, Panu a dat bir cu fugiții, plecând rapid la Paris.
În 1888, când este ales ca deputat la Iaşi pe listele opoziţiei anti-liberale, se întoarce în ţară, dar este arestat la graniţă şi adus la Piatra Neamţ în închisoare.
Totuși, n-a stat mult în pușcărie, pentru că, după 10 zile, regele Carol l-a graţiat, iar pietrenii l-au condus pe Panu în triumf spre gară.
În 1888 își creează propriul partid, Partidul Democrat Radical, al cărui program e negarea tuturor și a cărui principală armă este atacul fără cruțare al adversarului.
Citește și: Județul din România unde se câștigă mai bine ca în străinătate, 100 euro/zi. Ce trebuie să faci?
Colaboratorii săi sunt oameni tineri și, cum se întâmplă adesea la aceste vârste, cu convingeri de stânga: Mircea Rosetti (fiul lui C.A. Rosetti), Vasile Conta, C.D. Anghel, A. Bacalbașa, Al. Ionescu, I. Teodorescu etc.
Visând să fie ministru, Gh. Panu se apropie din nou de junimiști, ce se despinseseră de Partidul Conservator, formând Partidul Constituțional, dar aceștia nu-i mai acceptă colaborarea.
Nici P.P. Carp, nici Titu Maiorescu, liderii acestuia - nu mai au nicio încredere în statornicia politică a lui Panu și nici în ideile sale radicale.
Pentru Carp, cel puțin, Panu era un „băiet din popor” care, văzând că alții au ajuns mari cu „steagul roș în mână și cu opincă în gură”, s-a apucat și el să facă același lucru, mai notează sursa menționată mai sus.
Panu nu găsește mai multă deschidere nici în rândurile liberalilor disidenți, cu care aparent se înțelegea.
Dimitrie Brătianu, de altfel, participase la banchetul prilejuit de crearea Partidului Democrat Radical, la Iași, în ianuarie 1889.
Banchetul fusese răsunător, mai ales prin meniul cu denumiri hazlii, cu aluzii politice: mezeluri “în colectivitate”, cotlete de “căprioare conservatoare cu sos junimist”, iepuri “laterali cu salată radicală”, vinuri “disidente” etc.
De aceea, Panu trece cu partidul său la… conservatori, în 1897. Trece exact în partea cealaltă a spectrului politic. Dar tot nu ajunge în guvern, „pohta ce-o pohtea” acesta.
Și mai era un impediment major în calea lui către o funcție de ministru. Regele Carol I i-a refuzat candidatura la un asemenea post, afirmând că „un om care nu s-a supus legilor ţării, nu poate fi ministru“, făcând aluzie la fuga lui Panu în Franţa, pentru a scăpa de răspunderea legală.
Astfel, Panu ajunge un izolat pe scena politică, ceea ce nu-l împiedică să atace la dreapta și la stânga și mai ales împotriva liberalilor.
Citește și: 1.200 lei în plus la pensie la recalculare pentru Iohannis care face 65 ani. Pensia: minim 4.500 lei
Gheorghe Panu s-a stins din viață pe 6 noiembrie 1910, la vârsta de 62 de ani, lăsând ca moștenire nu doar opera sa culturală - pe alocuri, foarte valoroasă - ci și simbolul, imaginea primului traseist politic adevărat din istoria țării.
Un model, după cum se vede, pentru unele personaje din generațiile actuale de politicieni.
