Câte lovituri de stat au fost în România? Alexandru Ioan Cuza, Prințul Unirii de la 1859, a fost atât autorul primului act de acest fel, cât și prima victimă a unei asemenea acțiuni.
Istoricii nu s-au pus de acord, dar, în general, se consideră că în țara noastră au fost cel puțin 8 lovituri de stat, un eveniment care se bazează pe nerespectarea legilor în vigoare la momentul respectiv.
Câte lovituri de stat au fost în România? Alexandru Ioan Cuza, autorul primului act de acest fel
Lovitură de stat este definită în DEX ca o acțiune rapidă ce urmărește răsturnarea regimului politic existent și preluarea, prin forță, a puterii politice de către grupuri de persoane.
Dar e numai o latură a ceea ce îneamnă în istorie, de fapt, o asemenea cutremurare politică. Și asta, deoarece o lovitură de stat poate fi dată inclusiv de către persoana aflată la putere și de grupul care-l sprijină în această acțiune.
O lovitură de stat poat schimba sistemul de guvernământ și regimul politic - de la monarhie la republică, de exemplu - ori de la comunism la democratie sau poate însemna numai schimbarea persoanei și a guvernului aflate la putere în momentul respectiv.
Citește și: VIDEO Candidatul anti-sistem George Simion, primit de primarul PSD Baia Mare cu taraf, pâine și sare
Ceea ce o deosebește în mod semnificativ de o revoluție - în afară de inexistența unui program politic - este faptul că ea este realizată de un grup restrâns de persoane, adesea militari, fără a implica masele mari ale populației.
Iar cel care a dat tonul unor asemenea acțiuni a fost chiar primul domnitor al Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza, care a fost atât autorul, cât și victima unei lovituri de stat.
Ales domnitor al Moldovei și Țării Românești, în ianuarie 1859. Cuza s-a văzut blocat, după 5 ani, în dorința sa de reformare a noului stat răsărit în urma Micii Uniri.
Mai ales reforma agrară și cea electorală erau dezavuate de marii proprietari de pământuri conservatori care dominau și Adunarea Electivă, Parlamentul acelor timpuri.
Conflictul dintre cele două tabere s-a reaprins la 13/25 martie 1864, când prim-ministrul Mihail Kogălniceanu a readus în discuţie problema agrară.
Cuza a fost silit să abdice la 11 februarie 1866 - Foto: arhiva
În timp ce el susţinea desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor în funcţie de numărul de vite, cu o despăgubire eşalonată pe 20 de ani, conservatorii susţineau în proiectul lor împroprietărirea cu un lot de patru pogoane, egal pentru toţi, cu o despăgubire eşalonată pe şapte ani.
La 13/25 aprilie 1864, Adunarea a dat vot de blam guvernului condus de Mihail Kogălniceanu. Conform prevederilor normelor în vigoare, acesta şi-a prezentat demisia, dar Cuza nu i-a acceptat-o.
România a cunoscut cel puțin 8 lovituri de stat
Pe 2/14 mai 1864, Kogălniceanu s-a prezentat din nou în faţa Adunării şi i-a cerut, cu acea ocazie, să voteze legea electorală şi să autorizeze cheltuielile guvernului până la 15/27 august 1864, când urma să fie convocată noua Adunare.
Aceasta s-a pregătit să aprobe o nouă solicitare de demitere a guvernului, dar, înainte de votul asupra acesteia, Kogălniceanu a anunțat, în schimb, dizolvarea Adunării de către domnitor.
Citește și: Cum a abdicat Alexandru Ioan Cuza, de fapt? Soția și amanta l-au urmat în exil
„Pentru a elimina obstacolele din calea împroprietăririi, ca şi a altor reforme, Cuza a dizolvat Adunarea Electivă - aşa-numita lovitură de stat din 2 mai (modelul era Napoleon al III-lea, cu a sa lovitură de stat din 2 decembrie 1851) - şi a promulgat - camuflat - o nouă constituţie (n.r. - „Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris), care întărea puterea domnului în detrimentul legislativului, şi o nouă lege electorală, care sporea considerabil numărul alegătorilor”, arată istoricul Florin Constantiniu în lucrarea sa, „Istoria românilor”, potrivit Agerpres.
Dar, nici doi ani mai târziu, în noaptea de 10 spre 11 februarie 1866, Alexandru Ioan Vuza va deveni el însuși victima unei lovituri de stat, după ce a fost înlăturat de la putere „Monstruoasa Coaliție”, o alianță susținută de unii militari făcută între două forțe politice care se opuneau una alteia, conservatorii și liberalii-radicali, dar care aveau în domnitor un dușman comun.
Carol al II_lea și-a detronat propriul fiu pentru a deveni rege al României, la 8 iunie 1930, din 1938 instaurând un regim autoritar - Foto: arhiva
Ulterior, în timpul lungii domnii de 48 de ani a lui Carol I, nu s-a mai înregistrat nici o asemenea acțiune. Poate, cu excepția „loviturii de mucava” denumită „Republica de la Ploiești”, inițiată de colonelul Al. Candiano-Popescu, sfârșită înainte de a începe.
Ironia destinului a fost că el, participant activ și la detronarea lui Cuza, a devenit mai târziu chiar aghiotant al lui Carol I.
Nici domnia lui Ferdinand, succesorul ui Carol I, n-au existat asemenea probleme, dar România a fost nevoită să treacă prin tragediile declanșate de Primul Război Mondial, ocuparea Bucureștiului de forțele germane și pierderea a două treimi din teritoriu.
Din fericire, finalul conflagrației avea să aducă miracolul Marii Uniri și al constituirii României Mari, care avea să reziste, însă, doar 22 de ani, până la Ultimatumul sovietic din iunie 1940 și pierderea, în primă instanță, a Basarabiei și nordului Bucovinei, urmată de Dictatul de la Viena și deposedarea de o bună parte a Ardealului, apoi de Cadrilater.
Dar, perioada interbelică a fost răscolită de agitația creată de regele Carol al II-lea. Deși renunțase la dreptul său de Prinț Moștenitor pentru a-și trăi iubirea cu Elena Lupescu, în străinătate, după moartea lui Ferdinand din 1927, Carol a dorit să-și recâștige tronul pe care-l considera al său.
Citește și: Cine e politicianul care a salvat România de la destrămare? La moartea sa, regele Carol I a plâns
Manevra i-a reușit în cele din urmă la 8 iunie 1930, când, într-una dintre cele mai ciudte lovituri de stat - o lovitură de palat, mai degrabă - el și-a detronat propriul fiu, Mihai, încă minor și tutelat de un Consiliu de Regență și s-a încoronat Rege al României.
Mai mult, fire autoritară și milităroasă, în ciuda înclinației sale spre tot felul de plăceri lumești, Carol al II-lea a instaurat, în februarie 1938, propria dictatură regală, inclusiv pe fondul creșterii uriașe a puterii regimurilor fasciste și naziste în Europa.
Dar, în septembrie 1940, depășit de derularea evenimentelor, după Ultimatului URSS și Dictatul de la Viena, Carol al II-lea a fost forțat să abdice de generalul Ion Antonescu, plecând peste graniță cu un tren plin de valori care l-au ajutat să trăiască l standardele sale obișnuite până la moartea sa, în 1953.
Regele Mihai I a fost detronat de propriul tată, apoi a fost forțat de comuniști să abdice - Foto: arhiva
Antonescu n-a schimbat forma de guvernământ, dar regele Mihai I, care și-a reluat tronul, a căpătat mai mult un rol de decor, ceremonial, Șeful Statului devenind, conform noii Constituții, însuși Antonescu, care a preluat și rolul de premier.
Lucrurile s-au schimbat cu 180 de gade la 23 august 1944, când Mihai, ajutat de un grup loial, pe fondul intrării în România și avansării spre București a Armatei Roșii, l-a demis pe Antonescu, care dorea continuarea luptei alături de aliații naziști.
Ca și alte acțiuni din aceeași categorie, există mai multe opinii privitor la caracterul acestui eveniment.
Citește și: Cum a fost forțat Regele Mihai să abdice? Trucurile folosite de Petru Groza și Gheorghiu-Dej
Unii consideră că a fost lovitură de stat, alții, doar de palat, iar alții o privesc drept un lucru petrecut conform dreptului constituțional al suveranului de a-l numi și demite pe prim-ministrul guvernului.
Din păcate, intrarea României în sfera de influență a URSS a făcut ca în anii care au urmat să aibă loc o serie de mici „lovituri de stat” prin care comuniștii, bazându-se pe tancurile Moscovei, au forțat accesul la guvernare și au încălcat toate normele constituționale încă în vigoare pe hârtie, mai ales în timpul grevei regale.
Astfel, în perioada 21 august 1945 - 7 ianuarie 1946, Regele Mihai I refuzat să contrasemneze actele guvernului Petru Groza, ceea ce făcea ilegală funcționarea acestuia, „amănunt” de care comuniștii nu s-a împiedicat.
Toată acestă atitudine a culminat la 30 decembrie 1947 cu forțarea abdicării regelui, sub amenințarea uciderii a aproximativ o mie de studenți arestați încă de la marele miting anticomunist din noiembrie 1946.
În aceeași zi, a urmat proclamarea republicii, care a pus capăt monarhiei în România. Instaurat prin forță brută și jocuri de culise ale Marilor Puteri, regimul comunist avea să fie spulberat, prin aceleași „ingrediente”, în decembrie 1989, odată cu înlăturarea de la putere a lui Nicolae Ceaușescu.
Mulți consideră acele evenimente tot „doar” o lovitură de stat, însă implicarea masivă a populației - implicare soldată cu peste 1.100 de morți - și schimbarea radicală a sistemului politic și social fac din acea acțiune o adevărată revoluție, în ciuda culiselo, manipulării și „confiscării” ei ulterioare.
