Cum a fost forțat Regele Mihai să abdice? Data de 30 decembrie a fost sărbătorită pe toată perioada regimului comunist drept Ziua Republicii. Ea reprezenta, totodată, și ziua în care ultimul rege al țării fusese silit să renunțe le tron, după o serie de trucuri și presiuni imense exercitate mai ales de doi dintre liderii comuniștilor, dr. Petru Groza - devenit prim-ministru la 6 martie 1945 - și Gheorghe Gheorghiu-Dej, șeful partidului comunist.
Cum a fost forțat Regele Mihai să abdice? Trucurile folosite de Petru Groza și Gheorghiu-Dej
1947 se apropia de sfârșit, iar monarhia română era singura care încă mai rezista în țările din sud-estul Europei intrate sub nefastul control sovietic, după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial.
Dar, într-o mișcare fulgerătoare, liderii comuniștilor români l-au forțat pe Regele Mihai I să semneze actul de abdicare, în aceeași zi proclamându-se o nouă formă de guvernământ: republica.
Deși abandonat de Marile Puteri occidentale, tânărul rege Mihai, având-o alături pe Regina-mamă Elena, a încercat, după intrarea puterii comuniste în structura de guvernare românească, prin constituirea guvernului dr. Petru Groza, la 6 martie 1945, să se împotrivească, să întârzie, cât s-a putut și doar prin mijloace constituționale, extinderea totală și definitivă a regimului comunist.
Dar monarhul nu cunoștea - ca mulți alții - amănuntul că, încă din octombrie 1944, la Moscova, IV Stalin și Winston Churchill semnaseră cinicul „Acord de procentaj” scris de premierul britanic pe o bucată de hârtie.
Citește și: În ce clădire Regele Mihai a schimbat cursul istoriei, la 23 august 1944? Era lângă Palatul Regal
Prin acel troc se împărțeau, de fapt, sferele de influență între Occident și URSS într-o Europă post-război. Iar țara noastră era „dată”, total practic, pe mâna puterii comuniste de la Kremlin.
Neștiind acest detaliu, ținut secet, de altfel, vreme de mulți ani, Mihai I încă spera într-un ajutor de la puterile occidentale, încă spera o negociere măcar mai favorabilă democrației pentru țară.
Dar tancurile sovietice, ce „vegheau” acum până în Berlin, erau deja argumente mai puternice decât orice altă soluție de compromis.
Gheorghe Gheorghiu-Dej, în stânga, și Petru Groza - Foto: Fototeca online a comunismului românesc - cota 191/1945 (cu rol ilustrativ)
Iar vesticii erau mai interesați să aibă influență în zone pe care le considerau mai importante pentru interesele lor, vezi cazul Greciei și să nu supere prea tare „ursul” sovietic ce părea în stare, în acel moment, să cucerească întregul continent, dacă ar fi fost sfidat.
Dar regele Mihai, urmându-și propria conțiință și agendă, a intrat, de exemplu, în grevă regală, refuzând să contrasemneze actele guvernului Groza, între 21 august 1945 și 7 ianuarie1946,
În acest timp a avut loc și ultima mare demonstrație anticomunistă și promonarhistă, la 8 noiembrie 1945, din Piața Palatului, pe care guvernul comunist deja instaurat de opt luni, a înăbușit-o în sânge.
Citește și: Recunoașteți personajul? Drama teribilă a actorului care l-a jucat pe Carol al II-lea. Cum a murit?
Demonstrația s-a soldat cu 11 morți, zeci de răniți și, lucru important pentru șantajul care avea să urmeze în ziua abdicării, aproape 1.000 de arestați, mai ales studenți.
În tot acel context tensionat, Moscova, conducătoarea de facto a guvernului comunist din România, își pierdea răbdarea cu Mihai I și-i dorea îndepărtat cât mai rapid.
Iar un semn al nerăbdării comuniștilor a fost trecerea în rezervă, în septembrie 1947, a nu mai puțin de 37 de generali, un contraamiral, 506 ofițeri superiori și 1.043 de subofițeri din vechea armată regală, după cum se menționează în volumul „Regele, comuniștii și Coroana”, coordonat de Alexandru Muraru și Andrei Muraru.
În noiembrie 1947 a apărut un moment de respiro în relația regelui cu comuniștii prilejuit de invitația primită de Familia Regală Română la nunta prințesei Elisabeta (viitoarea Regină Elisabeta a Marii Britanii), cu Philip Mountbatten, duce de Edinburgh și văr cu Mihai I.
Astfel, cu încuviințarea guvernului comunist, tânărul monarh și Regina-mamă Elena au plecat spre Londra, în 12 noiembrie 1947, plecarea fiind onorată cu multă amabilitate de prezența membrilor guvernului Groza, toți numai zâmbet, „lapte și miere”.
E drept, însuși șeful executivului, dr. Petru Groza și-a arătat „prețuirea” pentru momentul protocolar venind îmbrăcat într-un palton negru aruncat peste echipamentul de tenis de câmp. În mână ținea o sacoșă în care era racheta, după cum se mai afirmă în cartea citată.
„Acordul de procentaj” convenit între Churchill și Stalin, în octombrie 1944, la Moscova - Foto: arhiva
Aparenta bunăvoință a comuniștilor venea de fapt, din speranța că acela urma să fie un drum fără întoarcere pentru Rege, ei contând pe faptul că, sătul de atâtea șicane, acesta va rămâne în siguranță, în Occident. Era primul truc al puterii staliniste din România.
Șase săptămâni a durat periplul regal prin Anglia, nunta având loc în 20 noiembrie, apoi a urmat o călătorie în Elveția unde, la 6 decembrie, în Lausanne, Regele Mihai și cea de care se îndrăgostise chiar la ceremoniile nunții regale, Ana de Bourbon-Parma, se logodeau neoficial, dar își planificau deja data viitoarei lor căsătorii.
În discuțiile avute cu înalți oficiali englezi și americani pe durata șederii la Londra, Regele a realizat că, de fapt, România nu va primi niciun fel de susținere din partea Occidentului, rămânând la mâna sovieticilor.
Citește și: VIDEO 6 ani de la moartea Regelui Mihai. A compus o lucrare pentru pian și a scris o piesă de teatru
Dar, spre neplăcuta surpriză a liderilor comuniști, pe 21 decembrie, Mihai I se întorcea în țară. Întâmpinarea sa a fost, de astă dată, pe măsura dezamăgirii comuniștilor: prezență redusă, atmosferă posomorâtă, ca de înmormântare și o iritare vizibilă.
Până și Lucrețiu Pătrășcanu – considerat, totuși, intelectualul partidului comunist - a ignorat mâna întinsă de Rege, prefăcându-se că ceva din spate i-a atras atenția chiar în acel moment.
Conform Constituției și statutului Casei Regale, exista obligația formală ca guvernul să aprobe o eventuală căsătorie a Regelui, dar, în mod normal, aceasta ar fi trebuit să fie o formalitate birocratică și atât.
Proiectata nuntă a lui Mihai I a devenit, în schimb, pretextul pentru grăbirea forțării abdicării lui.
O nuntă regală în România ar fi însemnat ca țatra să devină gazda unei pleiade de oficialități occidentale, de membri de vază ai familiior regale europene, pe scurt, un scenariu de coșmar pentru autoritățile comuniste.
Totuși, în discuțiile private, mai ales în cea din 22 decembrie 1947, Petru Groza a lăsat „loc” pentru un posibil acord al guvernului în respectiva chestiune. Era al doilea truc al comuniștilor, doar-doar, regele va renunța la tron.
Totuși, pe de altă parte, Groza îi mai spunea suveranului că: „Trebuie să acceptăm posibilitatea că într-o zi România nu va mai avea nevoie de monarhie”.
Groza „juca” de fapt, la două capete, încercând să atenueze vigilența regală în privința unei forțări a abdicării.
De fapt, acea posibilitate de acord asupra căsătoriei, a fost și pretextul pentru care Petru Groza a solicitat o audiență Regelui, în 30 decembrie, „pentru o discuție privitoare la o chestiune de familie”.
Petru Groza, la un eveniment protocolar, alături de Regele Mihai și de Regina-mamă Elena - Foto: auropolitics.ro
În perioada Sărbătorilor de iarnă Regele, care plecase deja la Sinaia, unde le petrecea în mod tradițional, a fost convins că prim-ministrul se referă la problema căsătoriei, fapt pentru care a fost de acord să revină în București.
Așa s-a ajuns la episodul derulat pe 30 decembrie 1947, în Palatul Elisabeta, la orele prânzului.
Aici s-au desfășurat deja celebrele scene dintre Groza și Gheorghiu-Dej, pe de o parte, și Regele Mihai, alături de Regina-mamă Elena, pe de alta.
Groza a spus direct că „trebuie să înțelegeți că nu mai e loc pentru un rege în România. Eu sunt în favoarea divorțului” și i-a întins suveranului o hărtie.
Era actul de abdicare gata redactat de comuniști, prin persoana lui Grigore Geamănu, fost membru al Partidului Național Țărănesc, „reevaluat” prin intrarea în Frontul Plugarilor, condus chiar de Groza, în 1945.
Sigur că regele a protestat inițial, dar Groza și Dej au apelat la al treilea truc, care era, de fapt, un șantaj ordinar.
Ei i-au arătat pe fereastră militarii din trupele de asalt „Tudor Vladimirescu” ce înlocuiseră gărzile regale obișnuite, blindatele ce înconjuraseră reședința, apoi au amenințat cu uciderea celor 1.000 de studenți arestați cu prilejul manifestației din 8 noiembrie 1945.
„Vom face mii de arestări până diseară. Va fi vărsare de sînge, poate chiar război civil, dar responsabilitatea vă va aparține. După aceea, nu voi mai răspunde pentru siguranța nimănui – a dumneavoastră (Regina-mamă) sau chiar a Majestății Sale”, a spus Groza, conform declarațiilor făcute de Regele Mihai, consemnate în cartea „Coroana contra secera și ciocanul”, a lui Arthur Gould Lee.
Copleșit de situație, regele a trebuit să se declare învins. „Nu voi accepta să se verse sânge din cauza mea. Țara trece prin destule suferințe și n-am nici un drept să mai adaug și eu altele”, a spus el, cu moartea în suflet.
Apoi, a semnat actul de abdicare fluturat de Groza la început. Cu o tentativă de glumă specifică bădăranilor, Gheorghiu-Dej a invitat-o pe Regina-mamă să-i pipăie unul dintre buzunare unde se simțea forma unui pistol pe care îl adusese cu el.
„Nu puteam risca să pățim la fel ca Antonescu”, s-a justificat Dej, deși contextul era cu totul diferit decât în 23 august 1944. Totul a durat două ore.
Două ore ce au modificat, însă, dramatic, viitorul țării și a milioane de români. În aceeași zi a fost convocat Parlamentul – dominat, firește, de comuniști, după măsluirea alegerilor din noiembrie 1946 - și era proclamată Republica Populară Română.
Regele și mama acestuia s-au întors la Sinaia, unde au avut la dispoziție doar 4 zile pentru a-și face bagajele și a părăsi țara.
La 3 ianuarie 1948, Regele Mihai I și Regina-mamă Elena plecau din România - din gara Sinaia - spre un exil care, pentru fostul monarh, avea să dureze aproape 45 de ani.
Dar țara urma să intre într-o veritabilă „iarna” comunistă, mai întâi în varianta ei cea mai dură, stalinismul. Destinul european firesc al României era deturnat de o mână de oameni care aveau în spate, însă, forța tancurilor sovietice.
