VIDEO H.R. Patapievici: „Poporul român este imprevizibil”

DE Ramona Ursu | Actualizat: 13.05.2018 - 01:17

Horia Roman Patapievici a povestit, pentru Newsweek România, despre cum a perceput primele zile de după revoluția din 1989, despre acuzația că ar fi dorit să îl asasineze pe Ion Iliescu și, în final, despre ce înseamnă cu adevărat iubirea.

SHARE

Ați crescut într-o familie în care Securitatea a fost mereu prezentă, tatăl dumneavoastră a fost urmărit, pus aproape zilnic să dea explicații scrise despre perioada în care era în Austria sau în Polonia. Cum ați simțit asta în copilărie?

Ani de zile, între 1949 și 1959, tata a trebuit, uneori zilnic, să dea declarații despre ce a făcut în perioada cât a stat la Viena. Aceste anchete, cu temerile pe care le generau și cu tensiunea pe care o întrețineau, au lăsat o amprentă profundă asupra familiei mele. În perioada în care tata era astfel anchetat, părinții lui, rămași în satul de lângă Cernăuți de unde erau, mureau, sora lui cu fiica ei și cu soțul erau deportați, ca români neloiali (deși Vasile, soțul ei, era ucrainean), iar tatăl mamei, singurul bunic pe care l-am cunoscut, era arestat, ca chiabur. 

Mătușile mele fie nu s-au putut înscrie la facultate, fie nu au putut-o termina, pentru că aveau origine nesănătoasă, iar unul dintre unchii mei a reușit să intre până la urmă la facultate, dar pe numărul acela mic de locuri, rezervate copiilor de chiaburi sau burghezi. În loc să candideze cu toată lumea în mod egal, pe toate locurile scoase la concurs, burghezii aveau dreptul să candideze numai pe 1% sau 3% sau 5% din locuri. Emoțional și moral, Securitatea și regimul comunist, în general, erau foarte prezente în familia mea. Eram noi și erau ei, iar ei ocupaseră de tot spațiul public: oricine pășea în spațiul public se dădea pe mâna lor, ajungea la mâna lor, deoarece intra pe mâna lor; se dezvăluia. 

Ca atare, ce se întâmpla între noi, în familie ori în gândurile noastre, în conversațiile noastre, în spațiul privat, nu trebuia să treacă, sub nicio formă, în spațiul public. Asta mi s-a spus explicit când m-am dus pentru prima oară la școală, în clasa I. Mi s-a zis că nimic din ce se vorbește în familie nu trebuie spus în afară; nimic despre oamenii care veneau la noi în familie. Despre nimeni, cu partidul, nimic. 

Tatăl dumneavoastră v-a reproșat că ați refuzat să fiți membru al PCR, după ce, ca student eminent, ați fost invitat să vă înscrieți în partid. 

Cei mai buni din an au fost chemați la Biroul Organizației de Bază (BOB) și ni s-a spus: „Luați o foaie de hârtie și faceți o cerere de intrare în partid.” Dintre toți, doi n-au vrut să facă: Constantin Andronache și cu mine. 

De ce nu ați semnat?

Pentru că îmi era silă de Partid. Și pentru că nu aveam nicio ambiție socială. 

Tatăl dumneavoastră v-a spus că v-ați nenorocit viitorul, pentru că nu ați semnat să intrați partid. 

Într-o logică a eternității regimului comunist, bietul tata avea dreptate. Dar el credea că nimic nu se va alege de mine și pentru că refuzam să mă limitez la o singură specializare și, după părerea lui, mă iroseam, împrăștiindu-mă. Cât mă privește, eu mă rupsesem de lumea din jur, voiam să trăiesc rupt. Scriam de la vârsta de treisprezece ani și, poate de la cincisprezece, scriam cu conștiința unui scriitor profesionist. Și știți bine cât de în serios se iau adolescenții. 

Dar scriitorii profesioniști publică. Ei bine, eu voiam să scriu, nu să public. Și am scris zeci de volume. După părerea mea, această decizie, de a scrie fără a publica, ilustrează mult mai puternic cât de separat eram de lumea în care trăiam (tehnic vorbind, de spațiul public creat de regimul comunist de la noi din țară), decât refuzul de a intra în partid: refuzul decurgea din separare, nu invers. 

Citește și: VIDEO Horia Roman Patapievici și „Anii urii”: „Le clocotea în priviri furia că exist, că respir”

Povestiți-ne despre căpitanul Soare. Cum a apărut și cum a dispărut, dacă a dispărut, din viața dumneavoastră? 

În viața mea, fizic, el nu a existat nicio clipă. Între octombrie 1994 și iunie 1995 am avut o bursă în Germania. Atunci s-a întâmplat totul, când eu eram absent. Căpitanul Soare, dacă într-adevăr așa îl chema (oricum, așa s-a legitimat), era ofițer în SRI, în departamentul numit „Apărarea Constituției”. Legat de o anchetă care fusese declanșată împotriva mea, de care atunci nu știam nimic, acest ofițer SRI începuse pe scara blocului o acțiune de compromitere a mea (vorbind tehnic, „legendare negativă”). Scopul era decredibilizarea mea și, probabil, stoparea incipientei mele notorietăți. De legendarea mea negativă, prin dezvăluirile unei vecine, a aflat familia mea; de la ea, Gabriel Liiceanu. La inițiativa lui s-a realizat acea remarcabilă coalizare publică a intelectualilor și a parlamentarilor PAC împotriva anchetării mele, complet ilegale și de poliție politică, de către SRI. În Senatul României, s-a ridicat vocea lui Ștefan Augustin Doinaș, care era senator PAC; în spațiul public, s-a auzit vocea lui Gabriel Liiceanu. 

Promptitudinea și amploarea protestului i-a făcut pe cei din SRI să bată în retragere. Ce știu azi în plus față de ce știam atunci provine dintr-un extras de dosar pe care Virgil Măgureanu, șeful de atunci al SRI, i l-a dat lui Nicolae Manolescu, senator PAC, în semn de bunăvoință și de nevinovăție. Dosarul se referea la mine. Potrivit acestui extras, șeful SPP, cred că era Dumitru Iliescu, a cerut UM 0215 (instituție cunoscută și ca „Doi și-un sfert” – n.r.), din cadrul Ministerului de Interne, să ancheteze posibila mea asociere, cu doi oameni pe care nu îi cunoaștem, în vederea asasinării președintelui Ion Iliescu. Halucinant! 

Datele care ar fi probat intenția mea de asasinare erau următoarele: articolele „incitatoare la violență și la răsturnarea ordinii de stat” publicate în revista „22” (în special articolul „Regimul Iliescu. Un portret”, care fusese republicat de „România Liberă” și distribuit în peste o sută de mii de exemplare); și relațiile pe care le întrețineam cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. 

În baza acestor „probe” (probe, vă dați seama?!), se afirma că formasem o celulă conspirativă cu Sorin Roșca Stănescu, pe care nu îl cunoșteam (pe vremea aceea un jurnalist foarte combativ la „România Liberă”, pe care toți îl consideram integru), și cu un fost ofițer de Securitate, pe care deopotrivă nu îl cunoșteam, vecin cu mama în blocul în care mă născusem și care se mutase în bloc după ce eu mă mutasem la casa mea. Halucinant, nu? 

Această conspirație inexistentă, care a declanșat anchetarea mea și a pus în mișcare acțiunea SRI de compromitere a mea, deși nu avea absolut nicio legătură cu mine, cu realitatea mea, a avut un impact major asupra biografiei mele. Deci, habar n-am cine e Soare și ce e cu el. 

Când am fost la CNSAS, am avut o discuție cu directorul SRI de atunci și l-am întrebat: „Mă puteți lămuri în privința căpitanului Soare?”. Și mi-a trimis un domn general, îmbrăcat civil, cică Soare —putea fi oricine— , afabil, degajat, bine crescut, probabil recitând un rol conspirat cu colegii lui din departamentul „Apărarea Constituției”, care mi-a spus exact ce știam și numai ce știam din acel extras, dat în 1995 de Virgil Măgureanu lui Nicolae Manolescu. Nu mi-a spus nimic din ce nu știam. E, totuși, extraordinar faptul că ei știau exact cât știu. Dar știau nu doar ce știam, știau și ce nu știam.  

Știau ce știați. 

De acord: asta știau din extras. Dar de unde știau și ce nu știam? Că nu mi-a spus nimic din ce nu știam. Asta mi se pare incredibil! 

Cel puțin, ar părea că avem niște servicii secrete destul de profesioniste. 

Da. 

Revenim la zilele noastre, în care vorbim foarte mult, din nou, despre dictatură. Mai există riscul să ne întoarcem la dictatură? 

Din 2008 și până când Traian Băsescu și-a încheiat al doilea mandat, am fost bombardați cu avertismentul că Băsescu este un dictator și că instaurarea  dictaturii este iminentă. Majoritatea striga că e dictatură, o minoritate, din care făceam amândoi parte, spunea că nu e. 

Astăzi, când într-adevăr suntem amenințați de o dictatură legală a infractorilor care se baricadează în spatele zidului de legi care le asigură impunitatea, majoritatea tace, crede că nu e niciun pericol, iar o minoritate, din care iar facem amândoi parte, strigă că acum chiar e pericol de dictatură. Suntem o societate foarte dezbinată: ne dezbină chiar modul în care percepem faptele. Iar pe această dezbinare politicienii lipsiți de scrupule pot construi, în uralele mulțimii, mecanismele instituționale ale unui regim autoritar. 

Nu e, totuși, paradoxal faptul că un popor care a fost complet dezinteresat de vot, poate cel mai democrat mod de a-ți arăta respectul față de democrație, a ajuns, la scurt timp după alegerile din iarna lui 2016, cu sutele de mii în stradă pentru a apăra statul de drept? Ne-am trezit deodată în acea „noaptea, ca hoții”? 

Eu m-aș întreba, mai întâi, cine suntem noi și ce acoperă, sociologic vorbind, acest plural. Cine sunt cei care s-au trezit? N-am un răspuns. Simbolic vorbind, noaptea aceea a fost un declanșator formidabil. Din păcate, noi suntem un popor imprevizibil. Prin asta înțeleg nu că am fi prea surprinzători, ci faptul că nu poți, rațional, să prezici cum va reacționa poporul nostru la anumiți stimuli. Ați fi putut spune, cu câteva zile înainte de OUG 13 și noaptea aceea de pomină, că va reacționa atât de prompt și admirabil? Eu, nu. 

Știți cum arătau oamenii cu care am fost în celulă în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989? V-ați fi îndrăgostit de poporul căruia îi aparțin acești oameni. Erau de toate vârstele, de la băieți disco, de 16-17 ani, care purtau, ca Michael Jackson, pantaloni strâmți, mai scurți, și șosete albe, până la oameni de 80 de ani. Toți, cu o singură excepție, pe care n-am să o menționez, s-au comportat admirabil, cu demnitate, cu grație, cu bărbăție. Și când au început bătăile, anchetele, veneau striviți. Eram câte trei în pat. Eu stăteam în pat cu un tânăr student de la Electronică și cu cineva din județul Ilfov, care era țăran, cred, un țăran tânăr. Imediat am fraternizat, drept, viril, fără dulcegării, fără lamentații, fără să ne plângem de milă. Doamnă, distingeți un om de calitate de unul care nu e de calitate, după raportul cu sentimentalismul. 

Citește și: Patapievici despre Băsescu: „A jucat cu singura armă la care nu s-ar fi gândit granzii sistemului”

Omul lipsit de calitate cade pe jos, se adoră, își plânge de milă. N-a existat nimic din toate astea. Totul a fost curat, riguros și plin de demnitate. Tânărul de care v-am spus că era un țăran din Ilfov a avut ghinionul să fie chemat la interogatoriu. Eu și cu studentul am scăpat. A venit zdrobit, îl bătuseră la picioare, peste ficat, peste rinichi. Gemea încetișor. Nu striga, nu se văita. Gemea demn, cu voce stinsă. Au bătut la el, cum se spune, ca la fasole. L-au zdrobit. Era acolo un maior de Miliție, cel care a declanșat chemările la interogatoriu. Interogatoriul, de fapt, consta în bătaie. De asta te chemau, ca să te bată. Oricum nu aveau ce să afle de la noi. Ce? Că am strigat „Jos, Ceaușescu!”?  Nu, scopul lor era bătaia, tortura, umilirea. Același maior a venit, după câteva ore, să ne spună că vom fi eliberați și dacă sunt răniți, să spunem, ca să poată primi primul ajutor. Între noi era unul cu plagă deschisă la picior, nu s-a uitat nimeni la el. După ce a venit maiorul a doua oară, a fost imediat luat și îngrijit. Cu unul care avea ceva oribil la ochi la fel s-a întâmplat. După ce s-au petrecut toate astea, un preot care era printre noi s-a ridicat —până atunci fusese ca noi, exact ca noi toți— și a început să spună Tatăl nostru, apoi Crezul, apoi minunatele cuvinte „Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine, [...] ceea ce ești mai cinstită decât heruvimii și mai slăvită, fără de asemănare, decât serafimii”, pe care parcă le-am auzit atunci prima oară, atât de mult mi-au aprins inima. A fost un moment incredibil, de grație. Totul a fost perfect. Demnitatea. Înălțimea. Și vocile acelea bărbătești, nesigure, dar neclătinate, care când rosteau răspicat, când bâjbâiau rugăciunile... Așa ceva nu se poate uita. 

Nu te puteai decât îndrăgosti de acest popor. După aceea, ni s-a dat drumul din celulă și am fost îndrumați spre o curte interioară, unde ne-am încolonat în fața unei mese lungi, ca să ne luăm înapoi cureaua, șireturile, ceasurile, buletinele, verighetele, care ne fuseseră luate la arestare. Cred că nu s-a furat nimic. Și deodată a început prima dezbatere politică în libertate. Nu știu cum s-a aprins. Dar îmi amintesc ce se spunea. Toți, dar absolut toți cei care ridicau glasul să vorbească, spuneau că Armata trebuie să preia cât mai repede puterea, ca să facă ordine. 

Eu am rămas cu gura căscată. Eram tulburat. „Cum adică armata?”, întrebam în stânga și-n dreapta. „Păi, nu armata tocmai a tras în noi?! Ce știe să facă armata altceva decât să ne ia la bătaie și să tragă cu arma? E o aberație. Dimpotrivă, trebuie să scăpăm de armată: și de pe stradă și de peste tot”, le spuneam. 

Dar nu mă asculta nimeni. Numai consensul se ridica deasupra și se auzea. Iar consensul era cu armata. Eram în minoritate. Prima mea experiență politică în libertate a fost faptul de a fi în minoritate. Toată lumea voia un regim de mână forte ca să introducă ordinea. Și le spuneam: „Din ordinea asta nenorocită abia am ieșit. Trebuie, dimpotrivă, o dezorganizare totală a ordinii vechi! Trebuie să dezorganizăm organizarea!” Eram privit ca cineva care nu știe ce spune. Cum ziceam, poporul român este imprevizibil: trece de la grația supremă la servitutea voluntară în câteva ore. 

Citește și: VIDEO Cât de „rebel” mai este H.R. Patapievici. Despre „fasciștii” de la ICR

În acești ani ai urii, ați urât vreodată? 

Nu. Dar am suferit mult. Eu nu mi-am făcut semenii să sufere, iar ei m-au făcut. M-au rănit adânc. 

Dacă nu ați putut să urâți, ce e iubirea pentru Horia-Roman Patapievici? 

Iubirea este ochiul bun, este ochiul îngăduitor. Iubirea este capacitatea de a te abține. Iubirea este îngăduința. Iubirea este să faci binele. Iubirea este îngăduința, privirea bună, dorința de a face binele și bucuria de a fi viu. A fi bun este totul. A fi viu este paradisul.

____________________

Credit foto: Inquam Photos

Comentarii

Alege abonamentul care ți se potrivește

Print

  • Revista tipărită
  • Acces parțial online
  • Newsletter
Abonează-te

Digital + Print

  • Revista tipărită
  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
Abonează-te

Digital

  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
  •  
Abonează-te
© 2019 NEWS INTERNATIONAL S.A.