După șase ani de când s-a retras din spațiul public, Horia-Roman Patapievici povestește, într-un amplu interviu oferit revistei Newsweek România, despre „Anii urii” de după 2007 și motivele care l-au determimat să părăsească scena publică.
Interviul este o „spovedanie” a fostului președinte al Institutului Cultural Român, în care, așa cum spune Horia-Roman Patapievici, povestește, pentru prima dată public, totul despre cum a ajuns să fie „urât de moarte de semenii mei”, despre cum l-au afectat etichetele de „detractor al lui Eminescu”, „fascist”, „băsist” sau „antiromân”, care i-au fost lipite de-a lungul timpului. Interviul continuă cu amintiri despre „sila de Partid” pe care a trăit-o în comunism, despre Revoluție și primele zile de libertate, dar și despre noua sa carte.
Cu Traian Băsescu colaborați direct în perioada în care erați președintele Institutului Cultural Român (ICR), iar el era șeful statului. Parcă vedem acum un alt om față de cel care era la Cotroceni. E, într-adevăr, o schimbare, cum l-ați cunoscut?
E o schimbare, așa mi se pare. Mă grăbesc însă să adaug că mărturia mea e foarte limitată. Eu nu l-am cunoscut pe Traian Băsescu decât ca președinte al României, ca persoană oficială. Nu l-am întâlnit niciodată într-o situație privată. Asta nu înseamnă că, atunci când ne întâlneam, președintele se purta rigid, scrobit, oficial, cu morgă. Deloc. Dar împrejurările erau oficiale, aveau un ancadrament, ca să spun așa, de funcție. Așa cum l-am cunoscut, Traian Băsescu mi-a făcut impresia unui om deschis, abordabil, cordial. Mi s-a părut mereu atent, cumva la pândă. S-a spus despre el că era familiar în exces, vulgar, pus pe „hăhăială”; autoritar și brutal.
Nu am văzut așa ceva, în cele câteva dăți când l-am întâlnit. Cu mine și cu colegii mei din conducerea ICR s-a purtat întotdeauna extrem de corect, de politicos, de deferent (lui Mircea Mihăieș îi spunea mereu „Domnule profesor”). Pur și simplu, nu am văzut la el așa ceva. Spun asta cu oarecare sfială, pentru că, în lumea noastră de suspiciune și rea-credință, mărturia asta le va da iar apă la moară celor care mă detestă să spună că sunt „pupincurist”, „băsist” și mai știu eu ce. Foarte multe minciuni s-au spus în spațiul public referitor la relațiile lui Traian Băsescu cu „intelectualii lui Băsescu”.
În ceea ce mă privește pe mine, modul în care l-am cunoscut a fost strict instituțional. Nu l-am cunoscut înainte de numirea mea, nu am scris despre el nimic laudativ înainte de a fi numit, nu mi-a cerut ori impus niciodată nimic, nu a existat între noi familiaritate, tutuială, bătut pe burtă, totul a fost foarte corect, politicos, uneori chiar cordial, iar atitudinea lui față de mine și de ICR mi s-a părut întotdeauna aceea a unui om responsabil, care știe și înțelege regulile comportamentului instituțional.
A înțeles reforma pe care am făcut-o la ICR și a sprijinit-o cu convingere. Fără sprijinul său instituțional și fără protecția oferită de președinție împotriva tentativelor de ingerință politică care veneau dinspre anumite ministere ori dinspre unele zone ale parlamentului, ICR nu ar fi beneficiat de spațiul de manevră prin care am avut libertatea de a realiza transformarea lui, dintr-o instituție de privilegiu și clientelară, într-o instituție de competență, bazată pe deschidere și profesionalism. Sentimentul meu este că a sprijinit reforma pe care am făcut-o pentru că a înțeles-o. Spre deosebire de primul ministru de atunci, Tăriceanu, care era preocupat numai de numirea unui fost coleg de școală într-o poziție de privilegiu, președintele a înțeles cât de inovatoare era abordarea mea (ICR nu „naționalizează” și nu „oficializează” cultura pe care o exportă, ci construiește programe și folosește institutele din străinătate pentru punerea în contact a pieței culturale românești cu piețele occidentale) și, deși asta contravenea, cred, convingerilor sale adânci (referitoare la caracterul național al culturii și la funcția ei „naționalistă” în construcția statului), m-a sprijinit în chip loial și responsabil. S-a purtat, adică, precum un om de stat, adoptând puncte de vedere care poate nu coincideau perfect (ori deloc) cu gusturile sale personale, dar cărora le-a dat întâietate pentru că a înțeles că acestea (și nu gusturile sale) corespundeau mai bine interesului general.
Citește și: VIDEO H.R. Patapievici: „Poporul român este imprevizibil”
La fel s-a comportat în privința arhivei fostei Securități, care a început să fie livrată către CNSAS numai după intervenția sa, prin care a anulat o dispoziție anterioară contrară, datorată lui Ion Iliescu. La fel a fost cu condamnarea comunismului. Și la fel a fost, mi se pare, și cu protecția pe care a oferit-o luptei justiției pentru emanciparea de controlul politic, protecție fără de care justiția reformată de oamenii pe care Traian Băsescu i-a numit ori încurajat ar fi arătat, azi, cam ca justiția care, în 2004, îi servea pe Rodica Stănoiu și Adrian Năstase, doar că acum ar fi fost mai bine machiată ori, dacă vreți, mai bine deghizată.
În concluzie, o spun cu toate riscurile de a fi iar catalogat drept „pupin”: Traian Băsescu pe care l-am cunoscut eu, ca șef al unei instituții care era pusă sub autoritatea președinției, era în primul rând președinte. Ca președinte, Traian Băsescu a avut un comportament instituțional corect, lipsit de umori sau capricii, ceremonial politicos și omenește deschis. Nu spun că nu putea fi și altfel ori că era mereu așa: spun doar cum l-am văzut noi, Tania Radu, Mircea Mihăieș și cu mine, în dățile când treburile ICR-ului ne duceau la el.
Ca președinte, Traian Băsescu a înțeles și a sprijinit o reformă culturală pentru care nu cred că era culturalmente pregătit, ca persoană privată. Spun asta, deoarece reforma mea se baza pe excluderea naționalismului dintre politicile culturale și presupunea scoaterea culturii române din zodia nefastă a strategiilor de „cultură oficială” (pentru care „valoare națională” nu poate avea decât ceea ce a fost mai întâi oficializat prin verdictul instituțiilor statului), etichetă de care uzează toate instituțiile statului, în frunte cu Academia Română. În raport cu Justiția, Traian Băsescu pe care l-am cunoscut eu semăna mult mai mult cu cel care a spus „Între fratele meu și Justiție, aleg Justiția”, decât cu cel care, după ce nu a mai fost președinte, între DNA și Elena Udrea a ales-o pe Elena Udrea.
Aveți vreo explicație pentru felul în care este acum Traian Băsescu, un om care se răfuiește cu magistrații, care vorbește, uneori, la fel ca unele personaje destul de dubioase, cu probleme penale?
Mi se pare că sunt posibile două tipuri de explicații: primul tip pleacă de la ipoteza binelui public; celălalt de la ipoteza jocului politic. Ambele tipuri de explicații folosesc un principiu comun, „Ceea ce se vede, se declară ori se mărturisește public este întotdeauna mai puțin și altfel decât ceea ce se petrece în realitate”, și patru premise comune: (a) prima este că Traian Băsescu, ca toți politicienii cu care a concurat și s-a încontrat, provine din mediul politic românesc postdecembrist standard: el nu poate fi, în premisele sale, diferit de ei; (b) a doua este că Traian Băsescu, ca toți ceilalți, făcea și el parte dintr-un grup mai mult sau mai puțin constant de prieteni politici, cu care împărțea anumite interese economice și de promovare ori supraviețuire politică; (c) a treia premisă este că, în mediul prin definiție echivoc și promiscuu (din punctul de vedere al relațiilor cu statul) format din politicieni, oameni de afaceri, jurnaliști, funcționari de stat, bancheri, băgători de seamă cu influență (te miri unde), oamenii din servicii, întreprinzători etc., grupul căruia îi aparținea Traian Băsescu interacționa continuu cu celelalte grupuri de interese, relațiile dintre acestea fiind bazate atât pe concurență nemiloasă, cât și pe cooperare interesată; (d) a patra premisă: grupul de interese căruia i-a aparținut Traian Băsescu înainte de a deveni președinte nu a fost niciodată unul dintre marile grupuri de interese.
Citește și: VIDEO Cât de „rebel” mai este H.R. Patapievici. Despre „fasciștii” de la ICR
Enunț aceste premise, deoarece nodul întrebării referitoare la atitudinea lui Traian Băsescu față de justiție stă de fapt în elucidarea raportului pe care fostul președinte l-a avut cu grupul de interese căruia i-a aparținut; adică relația sa, ca președinte, cu prietenii săi politico-economici. Bun. Și acum explicațiile.
Primul tip de explicație folosește ipoteza binelui public și susține că Traian Băsescu, când a devenit președinte, s-a desprins de grupul său de interese, pe care l-a lăsat să evolueze în voia lui, lăsându-l însă să beneficieze, în ochii altora, de prezumția că ei, membrii grupului, se află în continuare sub protecția fostului lor partener, devenit acum șef al statului. Iar după ce a încetat să mai fie președinte, Traian Băsescu a redevenit un membru partizan al grupului său de prieteni. Asta ar explica de ce a protejat independența justiției cât timp a fost președinte și de ce i-a criticat procedeele și obiectivele, când a redevenit particular.
La întrebarea de ce justiția nu i-a anchetat prietenii cât timp a fost președinte, sunt posibile două răspunsuri: (i) nu pentru că i-a protejat, ci pentru că nu le-a venit rândul; (ii) pentru că i-a protejat tacit, sfiindu-se, în proaspăt dobândita ei independență, să declanșeze anchete tocmai în zona de unde îi venea garanția instituțională că politicul nu se va băga peste ei. E posibil ca oamenii din justiție să fi făcut acest raționament pragmatic: câștigăm mai mult limitându-ne acum, pentru că astfel ne putem consolida, iar ecarisajul va fi oricum masiv; dacă nu o facem, nu ne vom putea niciodată consolida autonomia; în plus, actualul șef al statului nu e etern, iar după el, cu independența cuirasată, vom putea ataca și zonele care, deocamdată, au fost lăsate din prudență în suspensie. Vi se pare stupid? Implauzibil? Mie, nu.
Al doilea tip de explicație folosește ipoteza luptei politice. Traian Băsescu provenea dintr-un grup de interese secundar și fără forță politică semnificativă în jocul politic de la noi. Victoria lui în alegeri a fost o surpriză, care a pus în derută clanurile bine consolidate și politic, și economic, și instituțional. Ca un jucător versat, Băsescu a jucat cu singura armă la care nu s-ar fi gândit niciunul dintre granzii sistemului postdecembrist: modificarea câmpului politic prin acțiunea justiției. A dat deci mâna liberă justiției să facă curățenie. Nu trebuia să se teamă prea mult de eventualele anchete îndreptate împotriva propriilor săi prieteni, deoarece grupul său de interese era de raftul al doilea ori chiar al treilea. Cumva, Băsescu a făcut ca justiția americană în lupta cu Al Capone: dacă nu îl puteam înfunda pentru crime, atunci să-l înfundăm pentru evaziune. Și numai așa a putut fi scos din circuitul criminal Al Capone. Luptând pentru consolidarea puterii după ce a fost ales, Traian Băsescu a dus lupta politică făcând două mișcări la care nu se gândise nimeni: s-a situat brusc în afara sistemului (el, care făcuse parte din sistem!), abandonând orice fidelitate față de omertà și solidaritățile de grup, și a lăsat justiția să elimine centrele de putere adverse, pentru vini care, în lumea din care provenea, constituiau modus operandi. Iar grupul său de prieteni a fost explicit apărat și protejat. De ce ar fi acceptat oamenii din justiție așa ceva? Din motivele expuse mai sus, verbatim. De ce și-a schimbat Traian Băsescu atitudinea? Pentru că nu mai e președinte, iar lupta politică are cu totul alte coordonate acum decât înainte.
Citește și: Horia Roman Patapievici și „Anii urii”: „Le clocotea în priviri furia că exist, că respir”
Vă dați imediat seama că cele două explicații pot fi combinate: asta deoarece chestiunea dacă Băsescu și-a protejat sau nu prietenii devine secundară în raport cu realitatea care a fost creată prin decizia justiției de a folosi invitația președintelui să își asume deschis independența și să lovească unde dorește. La început, e drept, unde se putea; dar, deoarece grupul de interese din care făcea parte Băsescu era secundar, zona care putea fi anchetată constituia deja aproape totul; în plus, președintele avea oricum să plece după al doilea mandat.
O critică frecventă adusă fostului președinte decurge din principiul că toate acțiunile lui Traian Băsescu trebuie judecate numai în funcție de ce anume a gândit el cu adevărat despre ele. Astfel, se spune că Traian Băsescu nu a avut nicio contribuție la reforma justiției, deoarece el nu a crezut niciodată în ea; la fel, condamnarea comunismului ar fi lipsită de valoare, deoarece (așa suna argumentul) Traian Băsescu nu ar fi dat doi bani nici pe comunism, nici pe anticomunism. Raționamentul e falacios, deoarece indiferent de ce anume credea în privat omul Băsescu, în public președintele a făcut anumite lucruri, care fără el nu ar fi existat.
A crezut ori nu în ele? Se îndoia de ele? A avut motivații ascunse? Singurul lucru cert sunt faptele: ele au existat, ele au avut consecințe. Ele au creat realitate, nu presupusele „motivații ascunse”. Așa cum contra factum non est argumentum, nu poate fi ridicată împotriva realității că justiția a fost reformată (dovadă că PSD+ALDE se luptă de un de zile să o spargă în bucăți și nu prea reușește) ipoteza că, în sinea lui, Băsescu nu a crezut în ea ori că a avut gânduri ascunse în ce-o privește. Oricare i-ar fi fost intențiile, el și le-a urmărit prin intermediul întăririi independenței justiției. Toți ceilalți politicieni, inclusiv cei de azi, își urmăresc scopurile prin intermediul subordonării justiției. Deci ce gândea Traian Băsescu este secundar, important e că a sprijinit-o în autonomia ei și că România a avut astfel numai de câștigat. A slujit, adică, interesul național. Cei care spun astăzi că sub Traian Băsescu justiția era mai rea decât sub Adrian Năstase ignoră complet faptul că justiția de azi a înregistrat progresele făcute în timpul președinției lui Traian Băsescu, cu oamenii numiți de el. E o dovadă de enormă rea-credință să spui că Traian Băsescu, ca președinte, a distrus justiția.
Nu trebuie neapărat să-l simpatizezi pe Traian Băsescu ca să prețuiești ceea ce a făcut ca președinte. Și nici nu trebuie să fii un admirator al lui ca să înțelegi binele pe care l-a făcut (poate urmărind anumite interese). Trebuie să fii doar inteligent și să fi putut depăși nivelul explicațiilor angelice, care la noi funcționează după principiul: când îi judecăm pe alții, singura măsură pe care o acceptăm e absolutul; când ne judecăm pe noi, singura măsură pe care o acceptăm e dictonul: „Unde nu e, nici Dumnezeu nu cere”.
Când ați ajuns în ICR, în 2005, era o instituție politizată?
Istoricul, cred, spune totul. În 2003, printr-o lege votată în parlament, Fundația Culturală Română s-a transformat în Institutul Cultural Român. Fundația Culturală Română s-a născut în februarie 1990, când, printr-un decret-lege al Frontului Salvării Naționale, o structură a fostei Securități, „Asociația România”, a fost transformată în Fundația Culturală Română, la conducerea căreia a fost numit Augustin Buzura. Augustin Buzura a condus-o din 1990, când a fost numit președinte de Ion Iliescu, până în 2005, când a fost demis de Traian Băsescu.
Am aflat de intenția lui Traian Băsescu de a mă numi la conducerea ICR printr-un telefon pe care l-am primit de la Cotroceni, de la Andrei Pleșu, pe vremea aceea consilier prezidențial. Apoi, într-una din zile, am fost convocat la Cotroceni pentru numire, spunându-mi-se că va fi de față și academicianul Buzura. M-am întreținut un timp cu Buzura în anticameră, apoi am fost invitați înăuntru. Era a doua oară când îl întâlneam pe Traian Băsescu (prima oară a fost imediat după ce fusese confirmat președinte, când Andrei Pleșu și cu mine —în calitatea mea de atunci, de membru în conducerea CNSAS— l-am informat pe noul președinte de stadiul în care se găsea CNSAS cu preluarea arhivei fostei Securități și de refuzul SRI și SIE de a o preda, așa cum pretindea legea).
După ce ne-a întâmpinat în picioare, președintele s-a așezat la birou, iar pe noi ne-a invitat să ne așezăm pe fotoliile din fața biroului. I s-a adresat lui Buzura. „Domnule academician, vă mulțumesc pentru serviciile pe care le-ați adus în calitatea Dvs. de președinte al Institutului Cultural Român și al Fundației Culturale Române. Consider că v-ați făcut cu onoare datoria în acești cincisprezece ani în care v-ați aflat la conducerea acestor instituții de cultură. Este însă momentul unei schimbări și a unui nou dinamism. Vă eliberez din funcție și îl numesc din acest moment pe domnul Patapievici în poziția pe care ați ocupat-o”. Întorcându-se apoi spre mine, m-a felicitat pentru numire, scurt, cazon, spunându-mi „domnule director”. Fără să se ridice din scaun, s-a întors din nou spre Buzura, care a început să vorbească. I-a spus președintelui că este bolnav, că va suferi în curând o operație grea, că a muncit din greu ca să facă lucrurile să meargă bine și a cerut încă câteva luni, un răgaz, o amânare ceva mai lungă, „ca să-și poată pune lucrurile în ordine”. Președintele a tăcut o vreme, privindu-l în ochi, apoi i-a spus: „Domnule academician, regret problemele dumneavoastră de sănătate. Decizia mea e luată. Sunt sigur că vă veți putea îngriji mai bine de sănătate departe de răspunderile conducerii. Și am certitudinea că dl Patapievici vă va oferi tot răgazul necesar, la preluarea funcției, ca să vă puneți toate lucrurile în ordine”.
Apoi s-a ridicat în picioare. I-a mulțumit încă o dată lui Buzura pentru tot ce a făcut, i-a urat sănătate, ne-a strâns mâinile și ne-a condus, jumătate de drum, spre ușă.
Când ajunseserăm la ușă iar Buzura deja aproape ieșise, și eu pe urmele lui, președintele m-a chemat înapoi. „Domnule Patapievici, rămâneți încă un minut, vă rog!” I-am spus la revedere lui Buzura (care nu mi-a răspuns), m-am întors și, firesc, m-am așezat pe scaunul pe care stătusem. Președintele mi-a spus: „Nu, vă rog să stați pe scaunul pe care a stat domnul academician.” Mirat, mi-am schimbat locul. S-a uitat la mine pieziș, din ochiul lui îngropat sub arcadă: „Să țineți bine minte această scenă, domnule Patapievici. Pentru că, dacă n-o să știți să vă dați demisia la timp, la fel se va întâmpla și cu dumneavoastră”. Și m-a privit mohorât câteva secunde. Apoi mi-a spus: „Nu vă umiliți în fața puterii”. Și ne-am despărțit. O spun în fața istoriei: Traian Băsescu nu a intervenit niciodată în activitatea Institutului Cultural Român; dimpotrivă, ne-a protejat de presiuni politice, iar în scandalul „poneiului roz” ne-a apărat fără rezerve.
Ați demisionat, alături de vicepreședinții ICR, Mircea Mihăieș și Tania Radu, în 2012, când Institutul a trecut sub tutela Senatului, prin acea decizie a CCR care declara constituțională o ordonanță dată de Guvernul Ponta. E politizat acum ICR? Avem o creatoare de modă care-l conduce.
Oricine ar fi la conducerea Institutului acum, politizarea lui nu mai apare ca o abatere de la lege, ci ca o consecință a aplicării ei. Când, în iunie 2012, guvernul USL a scos ICR de sub autoritatea simbolică a președinției și l-a subordonat autorității politice a Senatului, Ponta a impus, în mod conștient, politizarea. ICR este azi o instituție la cheremul politicienilor, după formula deja falimentară a radioului și televiziunii publice, a CNA-ului etc. La noi, formula cea mai sigură de a politiza o instituție este să o subordonezi Parlamentului. Comisie de control parlamentar?! Să fim serioși: trafic de influență sub acoperire legală.
____________________
Credit foto: Inquam Photos
