VIDEO Cât de „rebel” mai este H.R. Patapievici. Despre „fasciștii” de la ICR

DE Ramona Ursu | Actualizat: 15.05.2018 - 20:05

Horia Roman Patapievici a vorbit, în interviul acordat Newsweek România, despre faptul că nu este om deplin liber, fiind ținut de multe constrângeri. „Răspunsul pe care vi-l dau nu este unul privat, ci unul public, iar acela e că nu sunt un om liber.”

SHARE

Spuneați, la un moment dat, că „libertatea este un lucru pe care trebuie să-l dobândești, libertatea primită de-a gata strică”. Cum v-ați dobândit libertatea? Aveți, la 60 de ani, toată libertatea pe care v-ați dorit-o? 

Pe măsură ce îmbătrânești, înțelegi mult mai bine ce vrea să spună apostolul prin vorba: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos.” Foarte puține ne sunt cu adevărat de folos. 

Ce ne este de folos?

Bunătatea ne este de folos. Liniștea ne este de folos. Sufletul ne este de folos. Sănătatea ne este de folos. Bucuria ne este de folos. E de folos să facem binele, în mod pozitiv, nu doar să ne abținem de la a face răul. Cred că educația publică ar trebui bazată pe faptul acesta elementar: nimic nu este mai bun pentru om decât să facă binele. 

Revenind la libertate, vă simțiți un om deplin liber?

Nu cred că sunt un om deplin liber. Sunt ținut de multe constrângeri, și nu mă refer la zona privată. Răspunsul pe care vi-l dau nu este unul privat, ci unul public, iar acela e că nu sunt un om liber. Înainte de 1989 nu am publicat nimic: mi se părea absurd să mă zbat pentru a mă pune și mai mult în situația de a putea fi supravegheat, condiționat și înregimentat mai bine. În anii 1990, când publicam câte trei sau patru articole pe săptămână, m-am simțit absolut liber. Apoi, odată cu CNSAS-ul, a început deceniul meu instituțional, când libertatea mea publică a fost limitată de responsabilitățile instituționale. Fapt care a continuat, până în 2012, cu ICR-ul. 

Dar din iulie 2010 m-am retras complet din presă, iar din august 2012 și din spațiul public. Mi-am regăsit libertatea publică din anii 1990? Nu. Între timp, a trebuit să descopăr că spațiul public nu este numai un spațiu al posibilei libertăți de expresie, ci și al campaniilor de character assassination. Față de anii 1990, spațiul nostru public este azi dominat de ortodoxiile ideologiei progresiste, care este, în fond, un marxism cultural, și de terorismul televiziunilor politice, care pot monta campanii de presă extraordinar de eficiente împotriva oricui. 

Cum nu ești pe linie, cum devii fascist; cum deplângi că se muncește prost, cum devii dușmanul săracilor; cum prețuiești creștinismul, cum devii fundamentalist; cum critici islamismul, cum ești denunțat ca islamofob; cum critici establishment-ul neoavangardei, cum devii reacționar (și ești demascat ca toxic); cum respingi socialismul, cum devii legionar; cum îți declari anticomunismul, cum ești imediat declarat taliban; cum ești pro-capitalist, cum ți se lipește eticheta de darwinist social; cum critici politicile identității de gen, cum ești demascat ca rasist; cum elogiezi Europa, cum devii suprematist (alb, bărbat, creștin, heterosexual...); etc.; etc. 

Unde ideologia domină, stigmatizarea e întotdeauna un procedeu al intimidării; și unde stigmatizarea poate fi instituționalizată sau propagată instituțional (inclusiv prin mass media), spațiul public nu mai este al tuturor și, ca atare, libertatea unora e mai mică, din cauza puterii altora, care, fiind mai greu de echilibrat, e mai mare.

De ce credeți că am ajuns aici? E o corectitudine politică care nu ne mai lasă să facem diferența între bine și rău. Toți trebuie să fim în același fel, pentru că altfel...

Altfel, când cineva se simte ofensat, se duce la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și cere închiderea gurii considerate de el/ea drept ofensatoare, iar directorul Consiliului, care este acolo de pe vremea lui Adrian Năstase, el l-a pus, pedepsește. Acest om, pus acolo să apere ortodoxia progresistă, se simte atât de îndreptățit în puterea lui discreționară, încât folosește fără să se jeneze expresia: „Cristian Tudor Popescu trebuia pedepsit”. Auziți: trebuia pedepsit. M-a înfiorat. 

Președintele unei instituții dintr-un stat democratic ne explică calm și sigur pe el de ce, la vini (închipuite) egale, șefa guvernului nu trebuia pedepsită, în timp ce jurnalistul trebuia pedepsit. E, totuși, incredibil! Iar lumea salută acest lucru ca fiind bun, pentru că, nu-i așa?, corectitudinea politică ar fi un fel de politețe care ne face pe noi, mârlanii de rând, să devenim bine crescuți. Pentru corectitudinea politică, critica ortodoxiei ei constituie un delict. De pildă, critica politicii extrase de islamiști din islam se numește islamofobie, uneori chiar „islamofobie fascistă”. 

În Franța, cariera unui istoric care a argumentat teza că occidentul medieval nu datorează atât de mult islamului (cum s-a ajuns să se creadă în ultimii ani) a fost curmată prin acuzația că lucrarea sa nu are legătură cu știința, ci este o expresie a „islamofobiei savante”. 

Citește și: VIDEO H.R. Patapievici: „Poporul român este imprevizibil”

La noi, Traian Ungureanu a fost acuzat de extremism pentru că a criticat conivența cu islamismul a progresiștilor occidentali. Dar, te întrebi, de ce ți-ar păsa că ești numit islamofob, când tu nu ești? Sau fascist, când tu nu ești fascist? Îți pasă, pentru că fascismul e rău, iar islamofobia este o fobie, fobia fiind o reacție a intoleranței viscerelor, nu una a inteligenței. Cum și antisemitismul poate fi văzut ca o fobie, islamofobia poate fi si ea înțeleasă, deci, ca un soi de rasism. Îți pasă, pentru că orice om decent ține la imaginea lui și niciun om decent nu vrea să aibă o reputație de rasism sau fascism sau antisemitism sau suprematism. Or, dacă despre tine se spune că ești rasist, pentru că din islamofob rezultă imediat rasist, reputația ta este grav afectată.  

Despre mine s-a spus, la începutul anilor 2000, că sunt „neo-interbelic”, că reiau ideile legionarilor, că sunt fundamentalist, anti-feminist, antioccidental, antimaghiar, anti-minoritar, antisemit, anti-gay etc., găsiți lista completă în cele două numere pe care le-a dedicat Observatorul Cultural —o publicație care militează explicit pentru corectitudinea politică— condamnării cărții mele Omul recent (2001).

Nu mi-a plăcut să văd lipite de mine aceste etichete, care pentru mine sunt infamante. După cum nu mi-a plăcut să fiu etichetat drept anti-român, detractor al istoriei naționale, animat de ură față de România, când, după Politice (1996), am intrat în vizorul naționaliștilor. Nu mi-a plăcut pentru că nu au niciun raport cu mine și pentru că, mai mult decât conținutul veritabil al cărților mele, reputația mea publică, în epoca mass media, nu e făcută de cititorii mei, care știu realitatea, ci de detractorii mei, care o deformează militant. Dovadă pagina mea de Wikipedia, făcută de detractorii mei, nu de cititorii mei. Prin urmare, care e arma corecților politic și a comisarilor lor? Arma lor este decenţa noastră: ei mizează pe dorinţa oamenilor de a nu fi zugrăviţi în ochii semenilor lor ca neoameni; ne șantajează, prin amenințarea cu stigmatul, cu dreptul nostru la o imagine decentă.  

Orice om decent are oroare să fie numit rasist, antisemit, suprematist. Nu poți spune, de exemplu, că ți se par indecente anumite aspecte ale paradelor gay. Dacă o faci, se cheamă că ești homofob. Or, tu nu îi detești pe homosexuali, îți displace numai sindicalizarea unui anumit tip de militantism și schimbarea standardului, care ar trebui să fie comun, de decență publică. Și te trezești, în urma acestei critici, că ai fost băgat, împotriva voinței tale și fără niciun suport real, în căsuța nasoală a homofobilor. Corectitudinea politică a câștigat încă o victimă, confirmându-și astfel puterea pe care o are asupra opiniei publice. În Occident,  corectitudinea politică este foarte puternică: universitățile sunt bastioanele ei, progresiștii comisarii ei. Prin progresist înțeleg omul care a adoptat ca ideologie interdicțiile, anatemele și excluziunile corectitudinii politice. 

Cuvântul „progresist” poate induce în eroare, pentru că sugerează că progresiștii sunt mereu cu progresul. Nu este așa. Ei sunt, cumva, chiar regresiști; dar ei așa își spun și așa le spun și eu, când îi critic. Cât mă privește, eu nu sunt deloc împotriva progresului: s-a văzut, prin tot ce am făcut la CNSAS și ICR că funcționez prin respectarea procedurilor democratice, că sunt animat de spirit liberal și că măsurile luate ori sprijinite de mine au adus progres, nu regres și nici conservatorism. Când critic progresiștii, critic puterea lor de a anatemiza și exclude. 

Citește și: Horia Roman Patapievici și „Anii urii”: „Le clocotea în priviri furia că exist, că respir”

Eu sunt împotriva ideologiei lor, care e un marxism cultural și care le conferă o putere de care uzează pentru a face curățenie în jur și a putea rămâne singuri puternici, ei împreună cu statul. Ei și statul, adică, până la urmă, ei, statul. Ca obiect al detractorilor de tot felul, cu imaginea făcută mai mult de ei, decât de scrierile sau spusele mele, și cu o capacitate de a o corecta ce spun ei despre mine mult redusă de puterea lor și de eficacitatea campaniilor de presă, nu, nu mă simt complet liber. 

În 2012, Dan Perjovschi scria, în admirabila sa rubrică din „22”: „De facto, Patapievici este un intelectual cenzurat. Orice ar spune, știu alții mai bine decât el ce a spus. Orice ar spune, el spune, de fapt, ce spun alții despre el”. Observație pe care Vladimir Tismăneanu a comentat-o astfel: „Mi-a deschis ochii Dan, pentru că există o formă de cenzură care nu interzice ceea ce spui, ci este cenzura care înconjoară orice ai spune cu o etichetă care, de regulă, pentru a fi eficace, este un stigmat.” 

Probabil că acum, dacă ați avea același discurs aprig din anii ‘90, ați putea fi acuzat inclusiv de defăimarea țării. 

Oh, sunt vechi în meseria asta. Am fost deja acuzat: după ce am publicat „Politice”, șapte universitari din Cluj au făcut o petiție către Ministerul Justiției și au cerut să mi se retragă cetățenia română. 

Cum comentați această temă relansată în spațiul public de PSD? Monica Macovei și Cristian Preda au fost acuzați de liderii PSD de defăimarea țării. Este un pericol pentru democrație acest subiect sau este încă unul prin care Puterea vrea să ne țină antrenați în spațiul public? 

Amândouă, probabil. Naționalismul e bun și ca deturnare a atenției și ca mobilizare permanentă. De fapt, este cam același lucru, pentru că emoția care e mobilizată public prin naționalism e împiedicată să devină ori să mai fie politică. Or, asta îi ajută pe cei ce mânăresc treburile publice: îi ajută să deturneze atenția politică față de malversațiunile lor spre obsesia morală legată de emoția națională. Pentru infractorii care iau azi decizii, e foarte important ca lumea să se emoționeze de defăimarea țării de către Monica Macovei sau Cristian Preda, și nu de malversațiunile pe care le fac ei la lumina zilei în Parlament, în Guvern, și care sunt, prin această deturnare, uitate ori măcar trecute cu vederea. 

Când vorbim de naționalism, de patriotism, ne cam împiedicăm în cuvinte. În timpul războiului, E. Lovinescu se numea pe sine naționalist. Când, după război, naționalismul a devenit moneda de schimb a politicilor extremiste, Lovinescu a preferat să folosească cuvântul patriot. În alt context cultural, în secolul al XVIII-lea, Samuel Johnson spunea că patriotismul e ultimul refugiu al plebei. Ce putem înțelege de aici? Am putea spune că naționalistul face din patria lui o religie, iar patriotul vede în ea o familie. Pentru religie nu faci ceva, i te închini; pentru familie faci: cauți să îi sporești prosperitatea, siguranța și starea de bine. Naționalismul este patriotismul celor care nu știu să-și slujească patria decât declamând și închinându-se la simboluri. 

Patriotismul este mai dificil, pentru că se probează prin fapte: ce înseamnă să-ți iubești familia dacă nu faci nimic pentru ea? Patriotul își slujește țara așa cum își iubește familia: muncind, prosperând, căutând pentru ea dreptatea, pacea, echilibrul și starea de bine. Naționalistul identifică patrioții adevărați după intensitatea cu care declamă partiturile naționale și după pietatea cu care se închină la simbolurile naționale. Dar acesta este un patriotism vid! Patriotismul, dimpotrivă, este o faptă. Echipa pe care am condus-o la ICR, în perioada de șapte ani și jumătate cât am fost acolo, a fost una eminamente patriotică.

 Toți oamenii aceia au fost patrioți și, ca atare, ei, nu declamatorii de partid și de stat, meritau cu adevărat să aibă Steaua României. Dar rodul muncii lor a fost batjocorit. 

Victor Ponta a spus că nu meritați Steaua României, că sunteți fasciști, antiromâni. 

În Ordonanța de urgență prin care ICR era adus în subordinea Senatului, guvernul USL scria că simpla noastră prezență la conducerea ICR dăunează unității poporului român. Naționalismul lor este o religie de proști și, ca atare, este un antipatriotism. De cele mai multe ori, acest naționalism a constituit alibiul celor care sunt incapabili să fie patrioți. Din păcate, naționalismul găsește mereu suport în emoția populară, în timp ce patriotismul veritabil, când nu umblă cu capul spart, trece nebăgat în seamă. 

Ați fost, așadar, de toate. Și fascist, și „detractorul lui Eminescu”, și antiromân, pe alese. Vă descriați, la un moment dat, drept un copil rebel, dar premiant la școală. Cât de rebel mai e acum Horia-Roman Patapievici?

Hmm, rebelul premiant.... Nu știu cât de rebel mai sunt... Oricum, e clar că nu-mi place lumea în care trăiesc, dar nu pentru că i-aș detesta sau disprețui valorile de bază, capitalism, liberalism, creștinism, democrație. Dimpotrivă, îmi displac rebelii de azi, care sunt anticapitaliști, anticreștini și antiliberali (crezând că sunt, în acest mod, cu adevărat democrați). 

Rebelii de azi îmi par niște rebeli lucrativi: sunt împotriva lui Dumnezeu, împotriva civilizației occidentale, împotriva ideii de ordine morală, sunt socialiști, dar trăiesc foarte confortabil pe seama capitalismului și a ordinii morale. Rebelii de la Columbia care i-au interzis accesul în universitate lui George W. Bush, dar l-au aplaudat îndelung pe Mahmoud Ahmadinejad când le vorbea de putreziciunea Americii, nu s-au mutat în Iran de sila ordinii morale a lumii pe care o beștelesc, au rămas tot la New York și tot în capitalism, cu frumoase conturi în bancă și în deplină siguranță, protejați de ordinea morală creștină și odiosul sistem militaro-industrial american, pe care toți progresiștii le denunță. Nu-mi plac acești rebeli, care îl au ca idol cool pe Che Guevara, un criminal, și pe care lumea bună de azi îi transformă în vedete mediatice.

Citește și: Patapievici despre Băsescu: „A jucat cu singura armă la care nu s-ar fi gândit granzii sistemului”

 Deci, cumva, rebel tot am rămas, nu?, măcar față de lumea bună.... Ca să aibă sens, oare rebeliunea nu ar trebui să aibă legătură cu libertatea, cu strădania de a dobândi un adevăr pe care conformismul celor din jur îl ascunde? De ce te-ai revolta, dacă nu ar fi pentru obținerea unui bine mai înalt? A fi rebel fără cauză e ca și cum ai căuta o eliberare în nimic. Befreiung in das Nichts numesc asta filozofii. Ce fel de emancipare e asta, în care te eliberezi de toate constrângerile pentru a ajunge în nimic sau a deveni asemeni nimicului? Nu e nicio eliberare, e nihilism. La modă ori cu simbrie, puțin contează, e același nihilism bon ton (dar și bon marché), care NU îmi place. Aceștia sunt rebelii occidentali, al cărui tip a fost importat și la noi de intelectualii care se cred sau se vor progresiști. 

Pentru noi, însă, în România, a fi rebel înseamnă să te opui și să reziști culturii furtului organizat, practicilor conformismului, complicităților infracționale, colectivismului, conservatorismului pesedisto-peremist, vulgatei naționaliste, culturii oficiale etc. 

Când furtul este cultura oficială a unei instituții, a te opune furtului este un act de rebeliune. A refuza ciupeala e un gest moral; a o denunța, când toți ciupesc, e un act de rebeliune. A te sustrage lanțului exacțiunilor pe care toți le fac e un act de rebeliune. Să fii în conducerea CNSAS și să nu denunți jocul serviciilor cu dosarele fostei Securități e un act de conformism, încurajat (dacă nu chiar impus) de cultura complicităților profitabile, care e cultura dominantă a instituțiilor noastre. Să-l denunți, când ești în minoritate în propriul Colegiu și când parlamentul trimite comisii de anchetare a ta și a celor care refuză să tacă, e un act de rebeliune. Eu și trei sau patru colegi din conducerea CNSAS l-am făcut. Sunt convins că aceste acte de rebeliune au ajutat mai mult societatea noastră decât conformismul competent al celor care s-au complăcut. 

În cazul ICR, situația a fost foarte asemănătoare. Puteam să păstrez poziția personală de privilegiu pe care mi-o conferea instituția creată de predecesorul meu. Între scriitori și artiști, aș fi avut numai prieteni, așa cum reușise el să își facă; guvernul și parlamentul m-ar fi tratat ca pe un om responsabil și patriot, care știe să respecte valorile naționale și care promovează cultura omologată de Academie și de uniunile de creație; aș fi avut inteligența să fac un serviciu, două, câte un fleac semnificativ, oamenilor care contează și care ne reprezintă statul; artiștii ar fi înțeles că accesul la programe este un privilegiu și s-ar fi înghesuit să facă parte, punându-se bine cu mine, dintre oamenii importanți ai culturii noastre oficiale; mai pe șleau, ar fi dat orice să facă parte din clientela mea, iar eu, ca președinte, aș fi fost cu siguranță —căci așa îmi dicta interesul personal— generos. Așa ar fi arătat lucrurile dacă m-aș fi supus culturii instituționale dominante la noi, care este cultura complicităților profitabile. Am fost însă rebel: am făcut exact contrariul. 

Am transformat o instituție de privilegiu, într-una de merit; am pus în centrul activității institutului ideea de program și am introdus jurii externe pentru evaluarea lor; am retras personalul institutului din decizia de fond asupra calității artiștilor și am limitat-o la respectarea procedurilor; am făcut ca decizia în institut să devină colegială (și nu autoritară, cum fusese), iar rolul conducerii în selectarea artiștilor a fost complet eliminat; am înlocuit ideea de propagandă culturală, care domnește în mințile tuturor guvernanților, cu cea de parteneriat cultural, care le apare multora un soi de trădare a intereselor naționale; am înlocuit noțiunea de cultură oficială, cu care operează mai toate instituțiile de stat, cu noțiunea de cultură română vie, modernă, contemporană; am imaginat programe care să stabilească punți între piața culturală românească și piețele culturale străine, iar activitatea institutelor din străinătate a fost reorganizată pentru a se putea integra în țesutul cultural de piață al țărilor gazdă; în fine, am sporit semnificativ bugetele de programe prin parteneriate externe și am redus toate cheltuielile administrative la 20% din bugetul total (restul reprezentând programele). 

Această reformă, în ciuda succesului ei, mi-a atras numai antipatie. În străinătate, adică acolo unde trebuia să facem proba valabilității reformei noastre, ICR a început să fie văzut ca o instituție modernă, vie, dezinhibată, atrăgătoare și inovativă, fără legătură cu anchiloza obișnuită (când securistă, când oficioasă) a reprezentanțelor noastre din străinătate; începuserăm în fine, după atâția ani de răceală și rezervă, să fim respectați, căutați, cultivați, chiar imitați. Semnul succeselor noastre au fost parteneriatele externe, care, în ultimii doi ani de funcționare, aproape ne-au dublat bugetele programelor din străinătate. Dacă în străinătate eram lăudați și ajunseserăm să fim aleși pentru a conduce rețeaua europeană a institutelor naționale de cultură din Uniunea Europeană (EUNIC), în țară eram batjocoriți și injuriați, fiind acuzați când de nesocotirea ori chiar batjocorirea valorilor naționale, când de pornografie, când de promovarea nulităților, când de „băsism” și clientelism. 

A fost o experiență amară. Care a devenit și mai amară când am văzut că toate programele noastre, la care munciserăm atât, au fost în doi timp și trei mișcări călcate în picioare de Andrei Marga, adus de USL la conducerea ICR după ce institutul a fost subordonat Senatului. În marea lui majoritate, mediul cultural nu s-a împotrivit readucerii institutului la statutul lui inițial, de instituție de privilegiu. Cultura complicității profitabile a fost reintrodusă. Cultura română a fost supusă iar criteriului de a fi Oficială și Națională (cu majuscule), iar cultura contemporană a fost repudiată ca lipsită de relevanță națională. 

Spre surprinderea mea, artiștii (cu foarte puține excepții) s-au adaptat. Regimul clientelar, personal, s-a reinstalat. Presa, care înainte vedea clientelism în fiecare scriitor care nu îl înjura pe Traian Băsescu prezent în programele ICR, acum tăcea. A tăcut când oamenii competenți au fost dați afară, a tăcut când institutele din străinătate au fost dezmembrate și obligate să facă propagandă, a tăcut când naționalismul cultural a înlocuit profesionalismul managerial. Marga a fost ridiculizat pentru calorifer, dar distrugerea instituției nu a fost condamnată, iar reforma pe care o făcusem împreună cu echipa mea nu și-a găsit apărători. 

Acest uriaș efort instituțional făcut în slujba binelui comun a fost batjocorit în toate felurile. Pe Andrei Marga, care a distrus o instituție admirabil-funcțională, aflată strict în serviciul culturii române, nimeni nu l-a judecat. În schimb pe noi, cei care am făcut posibil acel miracol de succes peste hotare al culturii române, ne-au batjocorit neîncetat ani de-a rândul. Asta te amărăște durabil. Și n-am depășit această amărăciune, ea e acolo. 

Este un soi de resemnare?

Nu, este o judecată amară la adresa semenilor mei. Nu sunt resemnat, sunt foarte activ în continuare, dar în alte feluri. Am abandonat complet felul acela impersonal și auto-centrat de prezență publică, specific intelectualului care e împins de succes să devină o vedetă mediatică, întreținută de televiziuni și purtată prin toate emisiunile, care scrie articole de atitudine, e chemată să țină discursuri, scandează la mitinguri și semnează continuu scrisori deschise, de protest, de adeziune. S-a terminat. Contactul meu, acum, cu oamenii, e direct. 

Dacă nu le pot vedea ochii și expresia feței, discursul e inutil. Când și când, mai țin câte o conferință publică, în fața câtorva sute de oameni. Dar rar. În rest, țin seminarii pentru maximum zece oameni, ateliere pentru maximum douăzeci, întâlniri private, discuții în doi, trei, cinci. De fapt, dacă le însumăm pe toate, sunt foarte activ. Sunt deci în continuare implicat în promovarea valorilor în care cred, individualismul, libertatea, demnitatea personală și grija față de sufletul nostru nemuritor.

 Doar că m-am retras din zgomotul mediatic. Sper să contribui la schimbarea în bine a lumii noastre stând personal de vorbă cu oamenii pe care îi pot atinge sufletește. Lucrurile acestea nu se văd nici la televizor și nici în ziare, dar sper să aibă asupra sufletelor un efect mai durabil decât efectul pe care l-au avut, în societate, instituțiile în care am lucrat sau pe care le-am condus. 

____________________

Credit foto: Mihai Dăscălescu

Comentarii

Alege abonamentul care ți se potrivește

Print

  • Revista tipărită
  • Acces parțial online
  • Newsletter
Abonează-te

Digital + Print

  • Revista tipărită
  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
Abonează-te

Digital

  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
  •  
Abonează-te
© 2019 NEWS INTERNATIONAL S.A.