Citește și: Guvernul ar putea tăia ajutorul de 50 de bani pentru litrul de carburant
Interviul este o „spovedanie” a fostului președinte al Institutului Cultural Român, în care, așa cum spune Horia-Roman Patapievici, povestește, pentru prima dată public, totul despre cum a ajuns să fie „urât de moarte de semenii mei”, despre cum l-au afectat etichetele de „detractor al lui Eminescu”, „fascist”, „băsist” sau „antiromân”, care i-au fost lipite de-a lungul timpului. Interviul continuă cu amintiri despre „sila de Partid” pe care a trăit-o în comunism, despre Revoluție și primele zile de libertate, dar și despre cartea sa.
Citește și: VIDEO „Batalioanele se prăbușesc”: Rușii spun că armata ucraineană este cea mai bună din lume
Newsweek România: Domnule Patapievici, ultima dumneavoastră carte se numește „Anii urii”. Despre ce ani și despre ce ură vorbim?
Este vorba despre ura care a apărut treptat în România, începând cam cu 2007, când câteva televiziuni, zise de știri, au brevetat un nou tip de emisiuni de dezbatere și comentariu politic - talk-show-ul de „stigmatizare & exterminare”. Comentariatul a devenit treptat campanie de presă, campania de presă a devenit campanie de demascare și înfierare și, pe nesimțite, s-a transformat în campanie de exterminare morală. Adversarii politici au fost tratați drept dușmani, iar dușmănia i-a transformat în inamici ai umanității.
Publicului i s-a câștigat consimțământul pas cu pas, prin dezvăluiri (care erau minciuni sau răstălmăciri) și cultivarea unei gesticulații jurnalistice de intransigență sangvinară; apoi, odată consimțământul câștigat, publicul a fost obișnuit cu ideea că dușmanii politici nu pot fi oameni normali, apoi că nu sunt oameni, în fine, că ura împotriva lor și dorința de a-i extermina reprezintă singura atitudine morală sănătoasă. Înainte de ură, nimeni nu cere sângele aproapelui său; după ură, numai sângele lui te mai poate potoli.
Declanșatorul a fost condamnarea comunismului în Parlament. Nu știu dacă în sine condamnarea comunismului sau condamnarea comunismului de către președintele României. Cert este că aproape imediat, cumva de a doua zi, a fost înființată comisia parlamentară pentru suspendarea lui și a fost pusă sub autoritatea lui Dan Voiculescu, despre care se știa că îl urăște de moarte și că l-ar vrea terminat. Apoi a urmat campania de presă în favoarea suspendării președintelui, în care televiziunile lui Dan Voiculescu au orchestrat pentru prima oară tehnicile de transformare în dușman a adversarului și de scoatere a lui în afara umanității: aceste tehnici aveau să dea tonul dezbaterii publice în următorii ani, fixând formatul standard al talk-show-urilor politice din perioada pe care eu o numesc „anii urii”, cu atitudinea lor răstită și tonul lor inflamat-acuzator.
În fine, după câștigarea referendumului de către președintele Băsescu și acalmia de o vară - e vorba de vara lui 2007 - , în care presa de atac a lui Dan Voiculescu și-a mistuit și analizat insuccesul campaniei împotriva acestuia, odată cu toamna, campania de demonizare și satanizare a președintelui a fost reluată, seară de seară, pas cu pas, milimetru cu milimetru.
Citește și: VIDEO H.R. Patapievici: „Poporul român este imprevizibil”
Atunci a fost forjată ca stigmat formula odioasă „băsist”, pentru a-l desemna nu atât pe adeptul lui Băsescu, cât pe cel care nu adera ori nu agrea ori avea obiecții la campania împotriva acestuia. Cine a dus acest veritabil război civil, în care lupta politică normală a fost transformată în mobilizare de front, în identificare fanatică a dușmanului, în denunțarea lui intransigentă și în instigare la ură și cereri insistente de stârpire a lui? O parte a presei, opoziția politică (flască și oportunistă la început, apoi, prinzând ocazia de a recupera ce a pierdut, din ce în ce mai vioaie) și, în mod impardonabil, guvernul. Guvernul Tăriceanu.
Vă reamintesc cum a început totul. Suntem în 18 decembrie 2006 când, printr-un discurs pe care nu ezit să-l calific drept magistral, șeful statului român - nu spun Traian Băsescu, spun șeful statului - a condamnat comunismul ca regim ilegitim și criminal, în baza unei declarații publice, solemne, în fața Parlamentului României.
Condamnarea oficială rezultase din lucrările Comisiei Tismăneanu, care însuma și pecetluia cincisprezece ani de studii dedicate analizei și cunoașterii comunismului românesc. Declarația solemnă a președintelui, care angaja statul român - de aici venea solemnitatea - , era redactată sub forma a douăzeci de motive grave, pentru care comunismul trebuia și merita condamnat.
Ei bine, aceste douăzeci de motive, care făceau onoare conștiinței de sine românești și inițiau ispășirea statului român pentru vina de a se fi pus în mâinile și slujba crimei, au fost întâmpinate printr-o răzmeriță injurioasă și nerușinată a (cred) aproape majorității membrilor Parlamentului, care fie a participat, fie a consimțit la instigarea produsă de huliganii de la PRM, cu haidamaci și huiduitori plasați prin infiltrare și abuz în balcoanele parlamentului, de unde au hăhăit, suduit și fluierat fiecare din punctele pe care, privindu-i în ochi pe instigatori, când pe Vadim Tudor, când pe diverși inși care plesneau și plescăiau din buze, președintele le citea.
Tot acest circ fiind făcut cu sprijinul PSD și al președintelui de ședință de atunci, Nicolae Văcăroiu, în complicitatea deopotrivă derutată, abulică și lașă a PNL și, cum altfel, cu iscusita colaborare tacită a UDMR și a minorităților „altele decât cea maghiară”. Membrii parlamentului au transformat în circ politic și batjocură o zi de seamă pentru onoarea României și onorantă, în perspectiva istoriei, pentru toți cetățenii ei (inclusiv pentru cei care atunci nu i-au văzut însemnătatea ori i-au negat-o).
A fost o zi magnifică, dar și o zi îngrozitoare. Magnifică, pentru că România, cu toate ezitările ei, datorate cum știm ezitărilor regimului Iliescu de a îmbrățișa cauza occidentală, s-a dovedit, când a scăpat de el, a fi singurul stat postcomunist care a condamnat oficial comunismul.
Îngrozitoare, pentru că atunci s-a văzut totala incapacitate a politicienilor noștri de a îmbrățișa interesul național al țării lor chiar și într-o situație care, deși (cum s-a dovedit) le depășea și statura morală, și orizontul cognitiv, le angaja totuși în mod clar onoarea: or, ei, atunci, nici măcar pe onoarea lor nu au dat doi bani.
Citește și: Patapievici despre Băsescu: „A jucat cu singura armă la care nu s-ar fi gândit granzii sistemului”
Cum s-a instalat ura?
Printr-un proces de convertire a îndreptățirii de a avea o opțiune în obligație morală de a-i respinge ca neoameni pe cei care nutresc ori sprijină opinia contrară. Vedeți că folosesc binomul „opinie vs. opinie contrară”. Un pas prealabil obligatoriu al posibilității de a exploata politic ura constă în reducerea câmpului politic la un binom strict antagonic. Această reducere s-a operat în timpul primei tentative de suspendare a președintelui: toată miza politicii a devenit, deodată, anti- sau pro-Băsescu; nimeni n-a mai putut scăpa acestei alternative; toți am devenit, peste noapte și fără voia noastră, captivii ei. Firește, personalitatea puternică, excesivă și exclusivă a lui Traian Băsescu a favorizat posibilitatea formării acestui mecanism, care nu era, însă, obligatorie. Odată polarizarea pro-/anti- realizată, oamenii care contestau —să nu uităm că, în modernitate, negația este întotdeauna emoțional mai puternică decât afirmația— s-au simțit mai îndreptățiți să conteste decât cei care nu o făceau. Or, ca să fie absolut îndreptățiți, motivele îndreptățirii trebuiau să fie, și ele, absolute.
Cum argumentele arareori pot fi absolute, un fel de absolut poate veni doar de la intensitate. Ei bine, nu există intensificator mai eficace decât ura. Când urăști, te simți absolut îndreptățit; or, faptul de a „te simți” își trece intensitatea asupra calității motivelor îndreptățirii, făcându-le să pară absolute: și, părând absolute, devin absolute.
Astfel, ura față de cineva despre care credem că încarnează răul devine cel mai puternic —și la îndemână— combustibil moral al certitudinii că o anumită poziție politică este nu doar îndreptățită, ci este cea mai îndreptățită, și anume, în mod absolut îndreptățită.
Astfel s-a declanșat procesul prin care pasiunea politică, care la români nu a fost niciodată mică sau ținută-n frâu, a fost, inițial, susținută, apoi justificată prin întărâtarea personală a oamenilor împotriva obiectului care mai întâi a suscitat, apoi a întărâtat, pasiunea politică. În cazul nostru, pasiunea politică a fost mai întâi justificată și mai apoi însoțită de cultivarea urii. Dacă punem în oglindă ura de azi cu felul în care societatea, la începutul anilor ‘90, s-a raportat la Ion Iliescu, vedem că și atunci oamenii erau foarte îndârjiți în favoarea ori împotriva lui Iliescu, dar că aceia care îl detestau îl detestau politic, nu îl urau ca om.
Era o pasiune politică care rămăsese politică, nu virase în patologicul urii, și, din acest motiv, roadele ei au putut fi politice: mă refer în special la critica regimului Iliescu, care a ajutat decisiv la dezvoltarea imaginației politice a societății românești și la liberalizarea ei internă. Este o deosebire enormă între a detesta politica unui om și a justifica detestarea politicii unui om prin ura față de el, care este precum ura față de o clasă, de o religie sau de o etnie. Atunci, totul se transformă în toxină. Ura politică este întotdeauna toxică, indiferent de plauzibilitatea motivelor ei.
A fost urât Traian Băsescu?
Urât de moarte. Au fost urâți, prin contaminare, toți cei care au fost catalogați drept „băsiști”, un cuvânt-stigmat, cu menire infamantă, care justifica ura îndreptată împotriva lor, deoarece o făcea nu doar plauzibilă politic, ci și morală. A-i urî pe „băsiști” devenise un imperativ categoric, care exprima atât solidaritatea în bine a oamenilor normali, cât și datoria morală a celui necontaminat de a denunța răul care ne poate contamina. Același mecanism, mi se pare, funcționează și în epurările religioase ori etnice. În momentele ei cele mai urâte, care nu au fost puține, obsesia anti-Băsescu mi-a părut că virează spre iraționalitatea obsesiei antisemite: un soi de antisemitism cu un singur „evreu”, Traian Băsescu, și cu o mulțime de „jidoviți” (așa ne-ar fi spus antisemiții interbelici), băsiștii....
Ați fost unul dintre băsiști. „Intelectualul lui Băsescu”, așa vi se spunea.
Oh, da, știu pe pielea mea ce înseamnă să fii „băsist”. Firește, „băsist” în ochii celor care îl urau pe Traian Băsescu, nu în sine... Am simțit cum, de la o lună la alta, de-a lungul anului 2009, oamenii de pe scara blocului, unde locuiam, ori de pe stradă, unde se întâmpla să mă aflu, se întunecau când mă vedeau ori când mă recunoșteau și cum începea să le clocotească în priviri indignarea de mine ori furia că exist, că mă mișc, că respir liber... oameni care nu aveau nimic de împărțit cu mine și pe care îi descopeream, din reacțiile lor lipsite de politețe, de reținere firească și chiar de umanitate, plini de ură personală față de mine, un necunoscut pentru ei, făcându-mă să mă simt că am ajuns, cine știe cum, dușmanul lor personal, omul de viața căruia ei nu mai pot să trăiască ca oameni, și asta pentru că eu eram viu, făcând rău prin simplul fapt că exist, că mă cheamă Patapievici, că sunt ce sunt... Da, știu pe pielea mea cum este să fii urât absolut fără niciun motiv. Cu ura aceea care scuipă, înjură, lovește, îți vrea suprimarea... E teribil.
Era și perioada în care deveniserăți unul dintre băsiștii „preferați” ai Antenei 3. V-a afectat asta?
Cum nu? Mi-a otrăvit viața. Antena 3 a fost vectorul principal. Ei au inventat un tip de jurnalism care e bazat pe sădirea, stimularea și întărâtarea emoțiilor din zona morală și intelectuală a urii. Au transformat moderatorul de discuție în instigator, informația în denunț, reportajul în militantism și știrile în propagandă. Făceau asta printr-un dispozitiv foarte eficace de comentatori convertiți la demascare și instigare precum Mircea Badea, Mihai Gâdea, Radu Tudor, Dana Grecu, Mugur Ciuvică și alții, mai puțin talentați (dar tot toxici), uzând de retorici diferite, dar omogene în ce privește emoțiile vizate: îndârjirea, resentimentul, agresivitatea, ura și, peste toate —mereu sugerat, mereu proclamat, niciodată chestionat— , dreptul moral la ură și la îndreptățirea socială de a-i urî pe „băsiști”. Acești instigatori la îndreptățirea indignării au fost de fapt niște predicatori ai urii. Iar de pe ecran ura a trecut direct în stradă.
Cum simțeați ura pe stradă?
Manifestările sunt variate. Au fost oamenii aceia care m-au scuipat pe stradă; apoi cei care m-au apostrofat în mulțime, cei care, prin magazine, s-au răstit impersonal la mine, luând oamenii din magazin drept martori; cei care pur și simplu m-au înjurat sau s-au purtat omenește ori socialmente inadmisibil; în fine, cei care, plini de curaj, m-au îmbrâncit când m-au găsit la înghesuială. De pildă, individul care m-a răsturnat pe spate în piață, între tarabe, după ce m-a împins cu o lovitură de placare, în piept, ca la bodicec - eu având mâinile ocupate cu plasele - , și care mi-a șuierat în urechi „Asta e pentru Băsescu!” De obicei mi se spunea că sunt un băsist împuțit, că am distrus cultura română și am batjocorit poporul român, că sunt antiromân, că l-am denigrat pe Eminescu, că ar trebui să fiu la pușcărie pentru banii risipiți la ICR, că în loc să promovez cultura română peste hotare le-am dat băsiștilor mei bani să-i facă marinarului propagandă la Uniunea Europeană, că sunt un gunoi și un nimeni, la fel de ticălos ca tatăl meu, pe care l-au adus rușii cu divizia „Horia, Cloșca și Crișan” să ne distrugă țara, pe care și eu acum continuu să o distrug, de la ICR-ul cu care m-a plătit Băsescu ca răsplată pentru osanalele pe care i le aduc în fiecare zi la televizor. E o nebunie, nu? Îți stă mintea în loc.
Toate minciunile, calomniile și aberațiile vărsate cu iresponsabilitate și ticăloșie seară de seară peste public de Antena 3, România TV și care or mai fi fost îmi erau acum aruncate în față, ca și când ar fi fost adevăruri, de către toți acești oameni, dintre care unii nu erau, vai, decât niște bieți oameni, mai mult victime decât agresori. Să știți însă că, exceptându-i pe cei care m-au agresat fizic ori care m-au înjurat, am stat de vorbă cu toți, cu toți, încercând să-i conving că nimic din ce îmi reproșează nu e adevărat, argumentând cu fapte, cu date și cu citate. Pe niciunul însă nu am reușit să îl conving, erau extraordinar de montați împotriva mea. „Și Eminescu?! Și poporul român?! Și Băsescu?!”, mă trăgeau la răspundere. Pur și simplu, voiau să-mi bea sângele. Voiau să-și înmoaie limba în sângele meu. Cumva, voiau să nu mai exist. Simțeau că viața lor nu putea fi bună atâta timp cât eu continuam să mă mișc viu și liber pe undeva pe-acolo, prin țara lor - nici nu le trecea prin cap că era și a mea...
Vă urau de moarte.
Da. Mă urau de moarte. Pentru cineva care nu e înclinat spre violență, cum e cazul meu, ura personală împotriva mea a fost o descoperire cutremurătoare. Nimeni nu știe cum este ura până nu a devenit un obiect al urii. Este ca durerea de măsele. Până nu ai simțit-o, nu o știi: deși ți se povestește, deși îl vezi pe omul pe care-l iubești cum suferă, nu înțelegi cu adevărat. Deși anonime în fondul lor, toate durerile sunt personale în manifestarea lor. Ura este ceva teribil: nu poate fi ignorată, pentru că te caută, refuză să te ignore; nu poate fi ștearsă, pentru că stigmatizează; nu poate fi întoarsă din drum, pentru că îți barează toate drumurile. Ura e însuflețită: e în același timp ardentă și arzătoare; e nimicitoare: pârjolește totul în jur și consumă totul din tine. Ura se vede în ochi, cărora le răpește lumina; se citește în neputința gurii de a mai zâmbi, în grimasa în care se preschimbă orice expresie. Ura se ascunde în mătuirea privirii, se strecoară în sufocarea respirației și se cuibărește în îndârjirea cu care cel urât este căutat, încolțit și împins în prăpastia cu pucioasă.
Citește și: VIDEO Cât de „rebel” mai este H.R. Patapievici. Despre „fasciștii” de la ICR
Ura e paranoică: orice lucru o confirmă, fiecare detaliu îi arată necesitatea și totul o face obligatorie. E implacabilă și înfometată: nicio dezmințire nu o potolește, nicio pedeapsă nu o satură, nicio ispășire nu o satisface, niciun fapt dovedit nu o infirmă, niciun argument nu o dezarmează. Este ceva înspăimântător în iraționalitatea ei hămesită. E ceva teologic înspăimântător: pentru că, în absența vreunei crime oribile sau a unei înjosiri îngrozitoare, teribile, care să te fi devastat, nu există riguros niciun motiv să-ți urăști semenul. Noi toți suntem niște bieți oameni, suntem vulnerabili, pieritori și suferim de toate suferințele. Pentru că nimeni nu poate urî vulnerabilitatea (numai forța merită urâtă), este o aberație să urăști omul care știi că va muri.
Cu toate astea, și deși am stat răbdător de vorbă cu toți oamenii care m-au interpelat (cu excepția acelora care m-au injuriat, scuipat ori brutalizat), n-am reușit să conving pe nimeni nici că am și eu dreptatea mea, nici că îndreptățirea lor e bazată pe minciuni, calomnii ori falsificări. Îmi amintesc acum de unul, care, în simplicitatea lui dezarmantă, m-a lăsat cu gura căscată. După ce am stat mai mult de o oră de vorbă, el acuzând și învinovățindu-mă, eu demontând și dezvinovățindu-mă, fără să ajungem însă nicăieri, omul totuși parcă se mai potolise din îndârjirea lui și începuse să mă privească cu o oarecare îngăduință. „Dar dumneavoastră chiar păreți un om drăguț, d-le Patapievici”, mi-a spus în cele din urmă. „Da, chiar sunt un om drăguț, să știți”, i-am răspuns, încălzit de această schimbare. „Și atunci”, a continuat el după un moment, binevoitor, dar parcă și puțintel întristat, „dacă sunteți jidan, de ce nu plecați din țară?”.
Omul, iată, nu voia să mai fie rău, își redescoperise, în ce mă privește, umanitatea, dar o făcea, în simplicitatea lui dezarmantă, în felul acesta incalificabil, cumva neverosimil. Deci cu toate că rămăsesem tot un nenorocit de „băsist”, un „antiromân”, un distrugător și un detractor al culturii române, totuși, ca „jidan”, aveam oricând la dispoziție, și asta numai pentru că mă dovedisem „chiar drăguț”, soluția de a părăsi țara. Care țară, te întrebi? Țara lui, firește, pentru că ura lui față de mine ca „băsist” și „antiromân” mă exclusese din România, o țară care până la declanșarea urii (și a confecționării mele ca evreu, pentru a mă putea detesta mai bine) fusese și a mea, nu doar a lui. Ura desființează cetățenia, deoarece consensul urilor face din orice țară un ghetou al celor urâți, împrejmuit de vigilența celor care se simt îndreptățiți să urască.
Ce i-ați răspuns?
M-am luat cu mâinile de cap, la propriu. I-am zis: „Domnule, cum puteți să rostiți așa senin așa o enormitate? Cum folosiți cu atâta nepăsare cuvântul ăsta oribil, jidan, care închide în el atâta răutate? Și cum mă alungați dvs. din țară doar pentru că nu vă place de mine? Of, Doamne.” Și am început o discuție dezlânată și în fond absurdă despre evrei, cultura română, antisemitism, Tudor Vianu, avangardă, Fundoianu, pogrom, Iași, legionari, persecuție. Habar nu avea de nimic.
Posibilitatea urii se bazează întotdeauna și pe ignorarea realității, și pe impunerea ca realist a unui construct ideologic care, deși fără legătură cu realitatea, reușește să i se substituie, emoțional, fără rest. Când îl urăști pe evreu, nu-l cunoști pe evreu, vezi în el un „jidan”: urăști, adică, un construct ideologic al evreului. Când urăști un „băsist”, deja ai încetat să mai vezi în „băsist” un om, urăști în el un construct ideologic al răutății și perversiunii politice, care-l reduce pe omul respectiv, prin aplicarea unui stigmat colectiv, la ceva pe care vrei și ai îndreptățirea să îl excluzi din lumea oamenilor normali („băsismul” este, față de opțiunea politică legitimă a celor care l-au susținut pe Traian Băsescu, cam ceea ce este „jidanul” față de evreu). Marea inovație a celor care au folosit „băsismul” ca instrument de stigmatizare morală a celor care, în grade diferite, fie au susținut politicile președintelui Băsescu, fie au dezaprobat ura organizată în mass media și parlament împotriva sa, în aceasta a constat: în reactivarea mecanismelor de instigare a urii, fapt absolut reprobabil, pentru a justifica o pasiune politică (aversiunea față de Traian Băsescu) și o politică militantă (susținerea USL); astfel, prin sentimentul îndreptățirii derivat din ură, pasiunea politică se vedea confirmată, iar politica militantă apărea, ocolind argumentația politică, drept absolut justificată.
Perversitatea morală a acestui mecanism de justificare a politicii vine din aceea că oamenii ajung să se creadă buni anume pentru că urăsc pe cine trebuie. Prin el, un nou ciment social se naște: solidaritatea în ură. Național-socialiștii le-au insuflat germanilor sentimentul că ura față de evrei îi confirmă pe ei atât ca germani, cât și ca oameni buni. Bolșevicii i-au făcut pe oameni să aibă certitudinea că aprobarea crimelor de clasă constituie o probă a virtuții revoluționare și, deci, a binelui veritabil. Toate crimele colective au la origine o pervertire a sentimentului binelui. Oamenii ajung să facă răul fiind convinși că slujesc și urmăresc binele.
În acest sol nutritiv și-au împlântat rădăcinile evenimentele traumatice ale anului 2012, când, sub pretextul și la adăpostul urii față de Traian Băsescu, USL a luat puterea insuflând oamenilor (naivi, militanți, proști ori interesați) sentimentul că face operă de eliberare a țării (de „băsiști”, firește). În mintea susținătorilor USL, toate excesele liderilor Ponta și Antonescu erau apriori justificate de intensitatea urii față de „dictatura” lui Traian Băsescu și de nerușinarea bine plătită a „slugoilor” ei, „băsiștii”.
Din sentiment platonic al îndreptățirii morale, la nivelul populației, ura politică a devenit, în mâinile lipsite de scrupule ale liderilor USL, cec în alb pentru tot soiul de abuzuri. Și, într-adevăr, toate abuzurile USL, unele cu grave repercusiuni internaționale, și-au găsit o susținere stupefiantă din partea mai tuturor adversarilor lui Traian Băsescu, dintre care destui nu erau nici proști, nici ticăloși. De ce? Deoarece urau, iar ura le insufla certitudinea că pasiunea lor politică partizană e singura îndreptățită moral, oricare ar fi mijloacele (firește, „băsiștii” neputând fi decât „slugoi”, „pupini”, „liicheni” și mai știu eu ce, ei nu aveau cum să aibă vreo îndreptățire morală). Din acest „sol nutritiv” își trage seva și epoca pe care o trăim, în care ne descoperim captivii urmașilor de azi ai USL, PSD+ALDE, această bombă cu fragmentare care și-a răspândit schijele toxice peste tot și care își urmărește neabătută programul toxic din anul 2012.
În ultimii ani, v-ați retras din spațiul public. Din cauza urii?
Și din cauza urii. Să vă spun cum m-am retras de la „Evenimentul zilei”. Ultimul meu articol e din iulie 2010: de atunci n-am mai publicat nimic în presă. Am ajuns să public acolo datorită lui Răzvan Ionescu (fost redactor-șef al ziarului – n.r.), care a avut ideea de a pune la dispoziția câte unui scriitor respectat, în fiecare zi a săptămânii, două coloane de comentariu. Compania era, pentru mine, onorantă: Nicolae Manolescu, Mircea Mihăieș, Vladimir Tismăneanu, Mircea Cărtărescu, Radu Paraschivescu, Rodica Culcer, Răzvan Exarhu, Sorin Ioniță (sper că nu am uitat pe cineva). Comentariul meu apărea joi. Predam în redacție materialul spre seară, uneori după ora 22:00 (zilele la ICR erau întotdeauna lungi).
Cândva înainte de miezul nopții era postat pe internet, în ediția online a ziarului. De la un timp, am observat că era un ins care pândea momentul postării articolului meu pe site, pentru că ocupa mereu primul comentariu. Era scurt: scria doar atât, „Mori, jidane!”. Și așa în fiecare săptămână. Articolul meu, ca să zic așa, avea succes, pentru că de fiecare dată aveam sute de comentarii și zeci de mii de vizualizări. Însă comentariile injurioase, agresive, veninoase, calomnioase, de exterminare erau copleșitor de multe. Celelalte, care nu mă injuriau explicit, erau tot negative și tot brutale, lipsite de cea mai elementară politețe, bunăvoință ori bună-credință. Era sărbătoare când puteam găsi câte un comentariu normal. Nu zic binevoitor: zic normal, adică lipsit de acea râcă, oțărâre și pică pe mine, pe care am descoperit-o treptat la semenii mei, pe măsură ce anii urii se instalau tot mai temeinic în societatea noastră. Citeam în silă și cu exasperare comentariile.
Uneori, atacurile la mine se împleteau cu atacuri la adresa tatălui meu, mort mult înainte de această zarvă, în 1985. Acestea mi se păreau cele mai ignobile și mă afectau cel mai mult. Nota comună a acestor atacuri era respingerea, excluderea, exterminarea. Toate îmi refuzau chiar și cea mai elementară formă de integritate. În fond, îmi puneau la îndoială umanitatea. Mă des-ființau.
Eram, pentru aproape toți comentatorii, un monstru. Dar să revin. Am cerut celor de la EvZ, enervat de recurența încăpățânată a postării „Mori, jidane!”, să șteargă acel comentariu. „Măcar ștergeți cuvântul jidan, e descalificant”, le-am spus. Au ridicat din umeri, înțelegători și politicoși, dar mi-au spus că politica lor e alta, că toate aceste comentarii fac trafic pe site, că articolele mele sunt foarte citite și asta e bine, în fond toate contestările astea fac faima unui autor, n-ar trebui să pun la inimă. „Cine nu e înjurat nici nu există”, mi-au spus, consolator. Dar n-am mai suportat. Mi s-a părut totul sordid și inacceptabil. „Mori, jidane!” fiind mereu prima postare la comentarii, care începeau chiar când se încheia articolul meu, această infamie apărea cumva ca un fel de semnătură a textului meu. Și mi-am încheiat colaborarea nu doar cu EvZ, ci și cu presa cotidiană.
Această ură se răsfrângea și asupra familiei dumneavoastră?
Tatăl meu, care a murit în 1985, era un om foarte respectat în Banca Națională, unde a lucrat. La treizeci de ani de la moarte, ca să poată lovi mai bine în mine, a fost târât în noroi în fel și chip, iar memoria lui a fost murdărită cu cele mai abjecte calomnii. Pe vremuri, fiii erau distruși de securitate cu dosarele taților. Astăzi, tații morți sunt călcați în picioare de presă pentru a le distruge mai abitir fiii. S-a spus despre el că a fost agent sovietic, că a venit cu tancurile sovietice, că era un stalinist nenorocit. Totul e fals. Dar minciuna s-a impus.
În 2012, un jurnalist de la Chișinău și-a început interviul cu întrebarea: „Domnule Patapievici, vă deranjează trecutul de kaghebist al tatălui dvs.?” Ceva incredibil. Deși minciunile acestea au fost lansate inițial pe unele site-uri obscure, de oameni dubioși (fie foști securiști, fie jurnaliști care au fost probabil securiști, fie legionari ori antisemiți), ele s-au răspândit prin internet până la a deveni „fapte”, „adevăruri”, citate ca atare pe pagina mea de Wikipedia. Puterea de a se impune a acestor minciuni ori răstălmăciri este incredibilă. La fel a fost cu Eminescu.
În 15 ianuarie 2011, de Ziua Culturii Naționale, am ținut o conferință la Chișinău, despre Eminescu. Și anume, am vorbit despre paradis la Eminescu. După încheierea discursului, s-au apropiat de mine oameni să-mi spună că au venit la conferință cu inima strânsă, deoarece se așteptau să-l atac pe Eminescu, așa că au fost foarte plăcut surprinși că am renunțat să-l mai denigrez. Poftim?!!
Domnule Horia-Roman Patapievici, vi se pusese eticheta „detractorul lui Eminescu”, după acel articol pe care l-ați publicat în revista „Flacăra”, în 2002.
Da, dar acel articol spune exact contrariul! Prima răstălmăcire a apărut într-o revistă legionară, obscură și de tiraj neglijabil. Dar de acolo s-a răspândit peste tot? Ce anume a răspândit atât de bine răstălmăcirea și a făcut ca punerile mele la punct și republicarea articolului din 2002 să nu aibă niciun efect? Răspunsul meu este: ura. Ura caută numai motivele care o justifică și e oarbă la dovezile care o infirmă.
Eugen Simion, care e ditamai academicianul și criticul literar, m-a denunțat de mai multe ori ca „detractor al lui Eminescu”. A făcut-o de la tribuna Academiei, ca vicepreședinte al ei, a reluat-o într-o ședință a Secțiunii de filologie, pe care o conduce, a cerut cuvântul în fața unei adunări a Băncii Naționale, unde fusese invitat, anume ca să avertizeze lumea împotriva mea, că sunt rău-român, că disprețuiesc valorile naționale și că l-am denigrat pe Eminescu. Nu știe E. Simion să citească? Știe. Dar, în cazul meu, ura îl împiedică să priceapă, pentru că îi permite să nu vrea să priceapă.
Vede îndreptățiri ale urii inclusiv în locurile unde există numai dezmințiri ale ei. Și nu percepe nimic extraordinar în regretul exprimat public de colegul său de academie, Nicolae Breban, și într-o emisiune la Antena 3, și într-o ședință a Secțiunii de filologie (prezidate chiar de el, de E. Simion), că nu sunt polonez și că nu trăiesc în Polonia, pentru că, dacă aș fi scris acolo despre polonezi ce am scris în țară despre poporul român, s-ar găsi cu siguranță un polonez curajos și patriot care să mă împuște, pentru că polonezii, spre deosebire de români (crede Breban), au simțul și datoria onoarei. Deci dacă românii nu ar fi lipsiți de onoare, eu aș fi fost acum deja împușcat, ceea ce lui Breban, dacă s-ar fi întâmplat, i s-ar fi părut un lucru bun, căruia Simion, care l-a acoperit, nu i-a găsit nimic de obiectat. Minunați academicienii noștri emeriți!
Ura i-a tulburat lui E. Simion atât de mult simțul moral, încât s-a dovedit incapabil să mai vadă cât de respingător este regretul cuiva că un om pe care îl dezaprobă amândoi nu a fost încă omorât.
V-a cerut vreodată familia să vă retrageți din viața publică, în acest context în care nu doar dumneavoastră, ci și rudele erau târâte în această ură?
Mama a fost foarte afectată. Îmi tot spunea că tot ce se spune acum despre tata (de pildă într-o carte a unui fost securist, mai apoi general SRI, publicată la editura Compania și popularizată de Cornel Nistorescu pe site-ul Cotidianul.ro) sunt numai minciuni, că tata nu a fost deloc așa. Surorile mele, care nu mai sunt demult în țară, erau și ele îngrijorate. Informația lor, toată, provenea din articolele mele și acele comentarii violente, plus căutările pe Google după numele tatei sau al meu, care le trimiteau la toate gunoaiele, unele de care nici eu nu știam și de care aflam de la ele. Postările acelea fizic agresive le speriau.
În Occident, așa ceva nu prea se pomenește. Sora mea din America îmi spunea: „Trebuie să pleci, nu mai poți sta acolo. Hai, facem totul aici, ca să poți veni”. Când le-am trimis fotografia cu mormântul tatălui nostru vandalizat cu inscripția „KGB”, au fost îngrozite. Netrăind zilnic în spațiul nostru de agresiune continuă, unde inflamarea publică e regula iar calmul excepția, ele au preluat violența acestor agresiuni cu mai mare surpriză decât mine, pentru că eu, trăind în acest vacarm acid și printre oameni mereu puși pe harță, aveam un grad de acceptabilitate față de nivelul de referință al agresiunii publice fatalmente mai ridicat decât al unuia care nu trăiește într-un astfel de mediu. Ce le îngrozea cel mai mult erau această sălbătăcie îndreptată specific împotriva noastră și această răutate cu adresă. De unde veneau? Omul, în mod natural, nu cred că este rău ori sălbatic. Nu mă refer la Cain. Cain este un ucigaș, dar oamenii, în general, nu sunt ucigași. Ei sunt Abel, nu Cain. Ca atare, răutatea nu este un dat normal al omului.
Ceva trebuie să o facă să pară, în ochii omului, normală, deși nu este. Acest ceva, cred, este ura, respectiv îndreptățirea pe care omul crede că o are, în anumite condiții, de a urî. Oamenii normali fac răul numai când se simt îndreptățiți să îl facă, atunci când răul e făcut cu conștiința că fac binele. Ceea ce îl îndreptățește pe om să-i facă rău semenului său este sentimentul că făcându-i aceluia rău el le face de fapt tuturor celorlalți un bine. Cât despre cel căruia i se face rău, el nu mai contează, deoarece ura l-a neutralizat ca om și l-a exclus dintre oameni.
De ce nu ați plecat din țară?
Asta este țara mea, asta este limba mea. Dacă Dumnezeu a avut vreun gând cu mine, probabil că aici a avut.
