Încă de la vârsta de 14 ani, Ion Iliescu se înscria în UTC (organizația de tineret a PMR, ulterior PCR) chiar după 23 august 1944. Imediat după „marea insurecție națională antifascistă“, cum spunea propaganda comunistă.
De observat. După. Nu înainte. Ceea ce va rămâne o trăsătură definitorie a lui Ion Iliescu. Omul fricos și calculat, care nu riscă niciodată nimic. Care apare după. Nu e o observație cu care vreau să ofensez. Există oameni curajoși, care își asumă gesturi în momentul în care nu este clar deznodământul, și oameni care nu își asumă niciun risc.
Iar Ion Iliescu a fost un fricos toată viața lui. Ceea ce, de fapt, a fost marele secret al carierei sale. Unul dintre ele. Celălalt a fost dorința nestăvilită de a ajunge la putere. Și de a o păstra.
Ascensiunea fulminantă a lui Ion Iliescu în structurile PCR
Deci comunist. Cum să nu fi, când tatăl este ilegalist, când a fi comunist după august 1944 este drumul corect pentru orice adolescent gata de afirmare? Cu dosarul mai mult decât corect, cu o inteligență peste media celor care intrau în acei ani în PMR, Iliescu a ajuns rapid membru CC al UTM (1949).
Între șefii tineretului comunist. 19 ani. La vârsta la care astăzi tinerii se gândesc la ce festival să meargă vara asta, Iliescu era deja unul dintre conducătorii tineretului comunist.
Vizita de lucru a lui Nicolae Ceaușescu la Institutul Județean de Cercetări și Proiectări din Iași, 18 iulie 1975 - Foto: Agerpres
Și continuă să urce fulminant. Este momentul pentru studiile corecte. 1950-1954, Institutul de Energetică de la Moscova. Secretar al organizației studenților aflați la studii la Moscova. Șeful studenților români la Moscova. Nu puțin lucru.
Revenit de la Moscova pe cai mari. Normal, ușile se deschid pentru tânărul de perspectivă. Secretar UTM, în sfârșit șeful tineretului comunist. Membru plin de partid în 1953.
Îi înfierează public pe studenții timișoreni
În 1956 este președintele Comitetului de organizare a asociațiilor studențești din RPR. În această calitate, îi înfierează public pe studenții timișoreni, care s-au solidarizat cu Revoluția Maghiară din octombrie-noiembrie 1956. Discursul rostit cu acel prilej s-a păstrat în memoria celor care au asistat și în arhive.
Ion Iliescu, la o masă rotundă cu tema „Tineretul și securitatea europeană“, în 1969 - Foto: Agerpres
Cum s-a întâmplat cu majoritatea acțiunilor mai puțin onorabile ale viitorului președinte, găsești puțini oameni care să știe despre el. Și asta va deveni o trăsătură a carierei lui Ion Iliescu. Multe goluri, multe momente care lipsesc convenabil.
Iliescu, scos din arhiva TVR
După decembrie 1989, un comitet de tovarăși a periat arhiva TVR și a șters (da, șters definitiv, inclusiv cu rupt filele din registrele de evidență) orice imagine care îl asocia pe Ion Iliescu cu fostul și „odioasa lui soție“.
Ion Iliescu și Elena Ceaușescu, la o vizită de lucru a lui Nicolae Ceaușescu la Fabrica de Confecții din Iași, 31 iulie 1976 - Foto: Agerpres
Și nu erau puține. Bine, tovarășii au profitat și au ștes și propria prezență (în special osanalele). Ca să ne înțelegem de ce nu știm de fapt mare parte din trecutul lui Ion Iliescu. Același lucru s-a întâmplat cu arhivele etc. În fine.
Un literat între analfabeți
Timișoara 1956. Prima împletire a destinului orașului cu Ion Iliescu. Recompensa a venit imediat. Adjunct al șefului Secției Propagandă și Agitație a C.C. al P.M.R. (1960–1962). În 1965 era deja șeful secției Propagandă.
Chintesența regimului. Ion Iliescu este omul care coordonează practic cel mai important front al comunismului românesc: propaganda. Pe merit. Omul este carismatic, vorbește bine, are idei progresiste.
Spre deosebire de majoritatea liderilor comuniști, fără educație, cu facultăți făcute la seral, care se chinuie să articuleze complicatul limbaj politic, Iliescu folosește limbajul de lemn cu dexteritatea unuia născut pentru el.
Ion Iliescu, la vizita de lucru a lui Nicolae Ceaușescu la Institutul Politehnic din Timișoara, 27 noiembrie 1971 - Foto: Agerpres
Când Iliescu le vorbește tinerilor comuniști, el le poate și explica și ce înseamnă fiecare expresie. Este un literat între analfabeți. Și zâmbește des. Știe să conecteze audiența, ceea ce nu reușește nimeni altcineva. Perfect pentru a ocupa o nouă funcție de răspundere: prim-secretar al C.C. al U.T.C. și ministru pentru Problemele Tineretului. Ministrul Tineretului.
Membru supleant al CC al PCR
Nimic nu îi poate opri ascensiunea. Din 1965 este membru supleant al CC al PCR. Comitetul Central al PCR. Între șefii partidului, în organismul suprem de conducere. Din 1969, este membru plin. Lângă mahări. Cu Ceaușescu și ceilalți.
Cum să mă fac înțeles? Imaginați-vă că în România comunistă exista un organism de conducere peste Guvern, peste Parlament (Adunarea Națională), peste Președinte, peste orice. Chiar peste Partid. Acel organism era CC al PCR.
Ion Iliescu nu a fost un oarecare lider comunist. A fost în CONDUCEREA PCR. Și, apropos, Ion Iliescu a fost în CC al PCR până în noiembrie 1984. 1984.
În conducerea PCR până în 1984. Prin 1974-1979 a fost chiar și membru supleant în CPEx (Comitetul Politic Executiv) al CC al PCR. Adică între cei câțiva cu care Ceaușescu conducea măreața noastră republică. Grupul restrâns cu care stătea Tovarășul.
Iliescu nu a fost un opozant al lui Ceaușescu
1974-1979 în CPEx. Cam ciudat, nu? Căci „noi știm“ că, după 1971, (vizitele lui Ceaușescu în China și Coreea de Nord) Iliescu a devenit dizident, l-a acuzat pe Ceaușescu că s-a inspirat din modelul oriental de comunism și că a virat spre cultul personalității. Ok. Și care este răspunsul lui Ceaușescu? Păi „îl marginalizează“. Așa „știm“ noi.
De aici, marea minciună revoluționară și post-revoluționară că Iliescu era un opozant al lui Nicolae Ceaușescu.
Ion Iliescu vorbind la telefon, în sediul Comitetului Central - 23 decembrie 1989 - Foto: Agerpres
Ciudat opozant, pentru că Nicolae Ceaușescu îl păstrează în CC al PCR până în 1984, ba îl promovează și în CPEx. Apoi primește funcții de răspundere la Timișoara și Iași. La Iași este prim-secretar, adică inclusiv șeful Securității Județene Iași. Au existat niște încercări timide de a include prim-secretarii în legea CNSAS la categoria „asimilabili colaboratorilor“.
Ținta era Ion Iliescu, scutul s-a făcut în jurul lui și bineînțeles că nu a trecut modificarea. Cei care au cerut atunci asimilarea prim-secretarilor cu foștii colaboratori nu cred că știau cât de ironic-ridicolă era inițiativă lor. Primii-secretari NU COLABORAU cu Securitatea, erau chiar ȘEFII ei.
Între 1974-1979, în calitate de prim-secretar al Comitetului Județean de Partid Iași, Ion Iliescu a fost, de facto, și șeful Securității Județene Iași. Iată un fapt istoric. La fel de trecut pe sub radar ca celelalte.
Dizident. Ajung și acolo. Dar, ca idee. Dizident a fost Constantin Pârvulescu, care a vorbit împotriva lui Ceaușescu de la tribuna Congresului al XII-lea. La acea data Iliescu era în CC al PCR.
Dar noi trebuia să înghițim povestea „dizidenței“.
Falsa dizidență
Dacă ascultai Europa Liberă pe la sfârșitul anilor ’80, lucru pe care majoritatea românilor îl făceau, în ciuda riscurilor de a fi denunțați la Securitate și a avea ceea ce efumesitic se nume „neplăceri“, erau șanse să afli că există un anume Ion Iliescu, care este diferit (se zicea opozant, dar încă nu era așa clar) de Nicolae Ceaușescu, un prieten cu Mihail Gorbaciov și un successor agreat (se înțelegea de sovietici) al „Nebunului“. Legenda se construia treptat.
Gorbaciov era pentru români un model nesperat, un lider la care aspirau. Ion Iliescu „făcuse școala cu el“, cum ar veni erau tovarăși. Nu era adevărat, dar nici nu conta. Așa încât legenda lui Iliescu se povestea pe la șuete, pe la colțuri și chiar în cercuri mai înalte.
Ion Iliescu în platoul TVR la 23 decembrie 1989 - Foto: Agerpres
Ulterior, adică după decembrie 1989, s-a aflat că Ion Iliescu era în fruntea unui grup de conspiratori, o veritabilă rețea care conspira zi și noapte să îl dărâme pe dicatator.
Au tot încercat ei până au reușit în decembrie 1989. Cine a spus asta? Întâmplător chiar oamenii care au venit la putere după decembrie 1989. A, noi să știți că eram de mult organizați și acțio-nam. „Acționam“, este un cuvânt drag vocabularului de partid și de stat. Cum anume acționau?
Combinații operative
Arhivele, din păcate, au lăsat puține spre deloc urme ale acestor acțiuni. Ciudat, din moment ce Securitatea, nu numai că supraveghea îndeaproape grupul buclucaș, dar chiar se distra organizând combinații operative cu ei.
De exemplu, când Silviu Brucan a solicitat să i se permită să meargă în SUA pentru o operație, Securitatea, mărinimoasă din fire, a spus desigur. Nicio problemă. Silviu Brucan era un membru notoriu al conspirației, cu domiciliu forțat în Dămăroaia (adică, între altele, cu echipajul de filaj la poartă 24 din 24, la vedere) și, spre deosebire de Iliescu, chiar un contestatar public al lui Ceaușescu. În noiembrie 1987, la revolta de la Brașov, Brucan l-a criticat într-o scrisoare pe Ceaușescu că a trădat clasa muncitoare. Iliescu, dizidentul nostru, nu a spus nici pâs.
Bun. Brucan pleacă fără probleme în SUA, apoi nu revine în țară, ci decide să meargă un pic și prin URSS. Securitatea spune din nou, cum să nu? Repet. Un opozant deschis al lui Ceaușescu. Ciudat, nu? Nu chiar. Pentru că Securitatea era doar extrem de curioasă să vadă cine anume îl contactează pe Brucan și mai ales ce anume îi comunică. Dar și mai important cui anume din țară va duce Brucan respectivele mesaje. Combinații operative se numeau.
Grupul nostru de conspiratori avea o atât de largă marjă de acțiune, exact cât aveau chef Ceaușescu sau Securitatea să le-o lase.
Mistificarea dizidenței
Este absolut de înțeles de ce Ion Iliescu a lansat și apoi umflat povestea dizidenței sale și acțiunile grupului său de „complotiști“. Altceva este de o ironie cruntă.
Anume că procurorii militari, în dorința lor nestăvilită de găsi probe ale loviturii de stat organizate în decembrie 1989 de sovietici prin grupul Iliescu, ce au făcut?
Au luat mistificarea organizată de grupul Iliescu în decembrie și apoi după 1990 pentru a-și justifica o presupusă activitate împotriva lui Ceaușescu (pentru a se legitima ca opozanți și evident revoluționari) și au consacrat-o ca adevăr de netăgăduit. Ideea lor a fost simplă. Iată, avem dovada loviturii de stat KGB pentru că iată ei complotau de mult. Magnific.
Credeți că istoria o mistifică doar istoricii? În această secvență merită felicitări procurorii militari de la SPM. Ion Iliescu poate nu mai era credibil când a afirmat asta, dar, iată, cavaleria sosește în apărarea sa. Să râmână scris: grupul de complotiști împotriva lui Ceaușescu acționa cu elan. De puternic ce era și din cauza planurilor elaborate, acest grup a avut zero legătură cu evenimentele și, până când Ceaușescu nu a fost alungat de masele de muncitori, niciunul dintre acești curajoși opozanți nu a apărut.
Argument. Suntem în 21 decembrie 1989 seara. După măcelul de la Intercontinental. Șeful Securității, Iulian Vlad, îi strânge pe membrii CSS (Consiliul Securității Statului, organul colectiv de conducere al Securității) la o ședință urgentă.
Iliescu nu era considerat periculos de către Securitate
Tema? O listă de persoane pe care șeful Securității le consideră periculoase din perspectiva evenimentelor. Eventuali lideri care să preia valul de revoltă și să îl înlocuiască pe Tovarășul. Dușmanii de care Securitate știa. Pe listă sunt mai multe nume: Radu Filipescu, Gabriel Andreescu, Dumitru Mazilu etc. Vlad le ordonă subordonaților săi ca aceste persoane să fie urgent (adică imediat) arestate și duse din București în provincie. Și delicat lichidate, dacă situația o impune.
Știu că vă întrebați deja. Nu. Ion Iliescu NU FIGURA pe lista lui Iulian Vlad ca potențial pericol la adresa regimului. Nici ceilalți „conspiratori“ nu sunt considerați de Iulian Vlad vreun pericol. Nici măcar în situația limită din noaptea de 21-22 decembrie. Bizar.
Să știe toată România că Ion Iliescu se antrenează să fie succesorul lui, că Gorbaciov abia așteaptă să îl pună secretar general, iar Ceaușescu pur și simplu să își ignore rivalul? E o întrebare, zic eu, destul de validă. Și care pune povestea grupului de conspiratori și a dizidenței lui Ion Iliescu într-o cu totul altă lumină.
22 decembrie 1989
La ora 14:45 în ziua de 22 decembrie 1989, Ion Iliescu apărea pe ecranul televizoarelor la care milioane de români urmăreau Revoluția. Nu este chiar coerent, în studioul TVR este agitație, oamenii se împing unii pe alții pentru a intra în cadru, pentru a fi aproape de personajul principal. Totuși, Ion Iliescu, introdus anterior în scenă de mesajul lui Emil (Cico) Dumitrescu, reușește să puncteze două idei extrem de importante.
Prima. „Vinovatul principal este Ceaușescu“, apoi îl numește „un fanatic care stâpânea cu metode medievale această țară“.
Bun. Perfect. Mesajul nu este adresat poporului telespectator, în ciuda faptului că așa pare. Dar nu este. Mesajul este adresat STRUCTURILOR. Și el se traduce așa: „Stați liniștiți, singurul care o va păți este Ceaușescu. STRUCTURILOR li s-a ridicat povara de pe suflet. „Trăiască Tov. Ion Iliescu, noul Secretar General al PCR. Moarte Tiranului și Odioasei!“.
A doua. Care a trecut mai puțin observată. Aproape un detaliu. „Am vorbit la telefon acum 20 de minute cu generalul Victor Stănculescu. Se află la MapN“. Poftim? În calitate de ce anume vorbise Ion Iliescu la telefon cu șeful Armatei? Căci de la plecarea lui Ceaușescu din CC, generalul Stănculescu nu este doar șeful Armatei, ci de facto conducătorul militar al RSR.
Lovitura de stat a generalului Stănculescu
Ceaușescu a fost deposedat de putere printr-o mică lovitură de stat militară realizată de Stănculescu după numirea sa ca ministru al Apărării (după încercarea de sinucidere a lui Vasile Milea).
O lovitură de stat militară de câteva ore, dată pe fondul valului revoluționar. Stănculescu este deci de facto și cred că și de jure (ordinele sale telefonice 38 și 39 îl deposedează pe Ceaușescu de prerogativele de Comandant Suprem, și le transferă lui însuși) Comandantul Suprem nu numai al Armatei, ci al tuturor foțelor militare din RSR (da, inclusiv Securitatea). Bun. Revenim.
În calitate de Comandant Suprem al Forțelor Armate ale RSR, generalul Stănculescu îl sună pe civilul Ion Iliescu. Ce au vorbit cei doi la acel telefon nu se știe. Se știe însă ce au decis împreună. Anume, că după oprirea la TVR, pentru a se prezenta poporului telespectator ca naturalul înlocuitor al Tiranului, tovarășul Ion Iliescu este invitat la sediul MapN. Unde și ajunge la ora 16.00, însoțit de generalul Militaru și de câțiva dintre cei care instinctiv s-au lipit de Iliescu și nu s-au mai dezlipit de el. Cum se spune, oameni cu intuiție.
A asigurat supraviețuirea Partidulului Comunist
Ora 16:00, 22 decembrie 1989. Punctul terminus al Revoluției Române, începutul noului regim comunist „cu față umană“. Stănculescu (însoțit de toți generalii din conducerea Armatei, plus reprezentanți ai MI și Securității) îi predă formal puterea lui Ion Iliescu. Pactul este parafat prin strângere de mână. Ideea lui nici nu e nevoie să fie exprimată în vorbe sau scrisă pe o foaie de hârtie. Este absolut simplu: Noi te recunoaștem ca ȘEF, tu ne asiguri IMPUNITATEA și CONTINUITATEA.
În vreme ce poporul trăia la televizor și pe străzi euforia eliberării de dictatură, transferul puterii, viitorul țării, s-a petrecut printr-un telefon și o strângere de mână.
Ce a urmat? Ion Iliescu a respectat pactul și a urmat linia gorbaciovismului. Cu mai mult succes decât Gorbaciov însuși. A asigurat supraviețuirea Partidului Comunist, pe care l-a transformat, l-a rebrenduit și l-a făcut cea mai importantă forță politică a țării timp de 35 de ani. A traversat cu puține pierderi întreg establishmentul comunist în noua eră. A asigurat cât de mult i-a fost în putere impunitatea criminalilor lui Ceaușescu. Un om de cuvânt.
Ion Iliescu a preluat puterea printr-un act nelegitim. Să fie clar. Tot ce a făcut ulterior a fost doar să se lupte să o păstreze. A folosit bâta când a considerat că este nevoie, „concilierea“ când a fost mai eficientă decât bâta. A pozat în bătrânel sfătos, în bunic mediator, în „factor de echilibru“.
Realitatea? Ion Iliescu a fost un cameleon îndrăgostit de putere. Pentru asta a făcut ceea ce, spre exemplu, Nicolae Ceaușescu nu a putut. A abandonat idealurile comunismului și s-a convertit formal la democrație. Dar nu, nu pentru că a crezut vreodată în aceste valori, ci pentru că lumea din jurul lui i-a impus această schimbare.
Ion Iliescu a fost ultimul comunist capitalist. A supraviețuit propriilor convingeri.
De dincolo de mormânt, Nicolae Ceaușescu are ultimul cuvânt. Nu el, ci Ion Iliescu a întinat idealurile comunismului.
Istoricul Mădălin Hodor este membru în Colegiul Național pentru Studierea Arhivelor
Securității (CNSAS)
