„Opțiunea autoritară nu era inevitabilă, predeterminată. Nu există fatalități istorice. Argumentul vidului de putere umplut de neo-nomenclatură este, o spun cât pot de responsabil, inconsistent.
În perioada ianuarie-iunie 1990, Iliescu ar fi putut să meargă în direcția pluralismului, să negocieze sincer un guvern de tranziție, nu să impună unul de cvasi-dictatură. A ales calea unei restaurații dure, nu una, vorba lui Adam Michnik, de catifea.
O restaurație menită să le bage românilor, dar mai ales tinerilor, „mințile-n cap“. Este exact ce le-am spus consilierilor săi care au ținut să mă vadă imediat după Mineriadă.
N-au înțeles, ori s-au prefăcut că nu pricep. Erau acolo Vasile Secăreș, Vladimir Pasti, Ion Mircea Pascu, Dorel Sandor și Mihai Bujor Sion.
Unul mi-a vorbit despre meritele democrației sui generis, așa cum se năștea ea în România. Una dirijată de sus. Una în care violența extralegală este un mijloc de păstrare a puterii de către o elită prădătoare.
Convins de adevărul indubitabil al leninismului
Ion Iliescu a fost convins de adevărul intrinsec și indubitabil al leninismului. A absorbit dogmele bolșevice încă din adolescență. Era înclinat spre matematică și fizică. Le-a interiorizat precum niște axiome. Certitudini definitive. Structura să mentală era astfel croită încât nu se încurca în dubii. Nici cogito, nici dubito nu-l atrăgeau.
Seismul intelectual și moral declanșat de Raportul Secret al lui Nikita Hrușciov în februarie 1956 l-a interesat, l-a tulburat, dar nu i-a schimbat modul de a privi lumea.
Rămânea atașat postulatului leninist „Care pe care“. În 1958-1959 a fost instrumental în prigonirea studenților care îndrăzniseră să ceară o minimă democratizare în țară. Leninist fiind, privea aceste revendicări drept expresia „stihiei mic-burgheze“. La fel a privit și inițiativele civice de după 1990.
Un partocrat, nu un democrat
Evident mai puțin primitiv decât, să zicem, Emil Bobu, Constantin Dăscălescu sau Gheorghe Pană, nu era nici maleabil, nici tolerant. Familia Ceaușescu îl știa de copil, a devenit un apropiat al cuplului. A urcat ierarhic după 1965 și părea unul dintre favoriții dictatorului.
Până când Elena a fost nemulțumită de câteva remarci absolut inofensive legate de educația copiilor de ștabi. Dar niciodată Ion Iliiescu nu a cerut o reducere a presiunilor ideologice. Ca ministru al Tineretului, veghea împotriva oricărei inițiative spontane, ieșită la iveală fără aprobare „de sus“.
Viziunea sa despre spațiul politicului era riguros și inflexibil bolșevică. Nu a înțeles niciodată ce înseamnă societatea civilă. Nu a înțeles rolul revizionismului marxist în prăbușirea ideocrației totalitare. Era un partocrat, nu un democrat.
A fost coleg cu Li Peng
A fost coleg la Institutul de Energetică „Viaceslav Molotov“ din Moscova cu Li Peng, viitorul potentat chinez, călăul Pieței Tiananmen în iunie 1990. Bolșevismul era forma sa mentală, înghețată, osificată, cadaverică. Format în „măreața Uniune“, în ultimii ani de viață ai lui Stalin, Ilici a devenit un veritabil Homo Sovieticus.
Îl servise zelos pe Dej, apoi pe Ceaușescu, s-a ferit să-i sfideze. Nu era el omul care să fluiere în biserică. Ura a fost cimentul care a ținut laolaltă corpul politic fesenist.
O ură socială utilizată ca diversiune. Se uită că Mineriada a însemnat și agresiuni împotriva populației Roma. Se asmuțea gloata împotriva unor oameni complet lipsiți de apărare. La fel, minerii loveau sălbatic în cei îmbrăcați „diferit“. În cei care purtau ochelari.
Intelectualii, desemnați drept dușmani ai poporului
Era o dezlănțuire de instincte primitive. Dar nu era o manifestare spontană. Ion Iliescu și camararila sa, în primul rând Petre Roman, Virgil Măgureanu, Gelu Voican Voiculescu, Mihai Chițac, îi desemnaseră pe intelectuali drept „dușmani ai poporului“.
Mă rog, cu excepția intelectualilor feseniști. Augustin Buzura, Răzvan Thedorescu, Dan Haulică, Aurel Dragoș Munteanu, Eugen Simion, Darie Novaceanu. Nu mai vorbesc de lichelele ceaușiste gen Vadim, Eugen Barbu, Păunescu, Ungheanu.
Țintele erau indicate cu precizie. Sediile partidelor istorice, redacția „României Libere“, Grupul pentru Dialog Social. Trebuia indus un asfixiant sentiment de spaimă. Eram la București. Am văzut cu ochii mei barbaria.
Citeam publicații feseniste și mă îngrozeam. Instigarea la ură era cumplită. Prietenul meu, regretatul jurnalist american William McPherson a fost bătut de mineri. A povestit ce-a trăit și ce-a văzut într-un zguduitor articol apărut în revista britanică Granta”, a afirmat Vladimir Tismăneanu.
Vladimir Tismăneanu este profesor de științe politice la Universitatea din Maryland, SUA. În 2006 a condus Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.
