În “România Educată”, situată la coada clasamentului la testele Pisa, cu cifre mari de abandon şcolar şi cu sporadice veşti despre concursuri internaţionale câştigate de doi – trei olimpici români sau despre o mică fracţiune de “decarişti” care ne fac să uităm pentru câteva zile de miile de elevi şi studenţi care nu reuşesc să-şi finalizeze studiile, există o categorie aparte de studenţi: candidaţii admişi la studii de licenţă sau de masterat care au vârste de peste 50 de ani şi care învaţă cu o plăcere molipsitoare. 

Iaşul, unul dintre cele mai importante centre universitare din România, nu duce lipsă de astfel de studenţi. Care sunt motivaţiile lor şi cum este să fii student după 50 de ani?

Până în vara acestui an, Valentina Juravle (56 ani), se descria ca o casnică deprimată, fără niciun scop şi fără nicio bucurie.

A încercat să-şi susţină familia muncind în Italia, la fel ca mii de femei din România. Avea grijă de nişte bătrâni, în timp ce acasă, cei trei copii rămăseseră în grija soţului.

“Copiii erau mici, nu am nimerit un loc bun de muncă, mă trezeam şi o căutam pe Sia în pat, nu înţelegeam de ce nu e cu mine”, îşi aminteşte Valentina – Vali, cum o numesc apropiaţii.

Sia (Anastasia), mezina familiei, avea 2 ani atunci când Vali şi-a început munca în Italia. Sebastian, mijlociul, avea 7 ani, iar Sabina, prima născută, avea 9 ani. Dorul de copii a împins-o pe Vali într-o depresie din care părea că nu mai are scăpare.

Patru ani mai târziu, în 2007, soţul ei şi-a găsit de muncă în Belgia, aşa că întreaga familie s-a mutat acolo.

“În Belgia a fost nasol” – spune franc Vali – „Seba (Sebastian), care nu a vrut sa plece din România, suferea. Sufeream şi eu, şi s-au tot adunat lucrurile, până am căzut într-o depresie lungă, de peste zece ani.

Sunt anii mei pierduţi. Eu am încercat cândva să dau la Istoria Artei, în Bruxelles, dar m-am îmbolnăvit, am căzut în depresie, am devenit o casnică de aia care nu mai ieşea nicăieri, nu mai socializa, nu mai făcea nimic, şi am renunţat la idee”.

Anul trecut, după divorţ, s-a reîntors în România. Întâi la Rădăuţi, oraşul natal, iar din acest an la Iaşi, oraşul în care a visat întotdeauna să locuiască şi care a ajutat-o să renască.

„În 2022 m-am întors la Rădăuţi, aici mai veneam la verişoara mea, Oana, dar întotdeauna mi-a plăcut Iaşul şi ziceam că aş vrea să locuiesc aici, e atât de boem şi atât de frumos.

Verişoara mea are o prietenă care totdeauna a spus că vede în mine ceva creativ. Prietena aceea a dat anul trecut la Arte, tot la ceramică, si a intrat. Anul ăsta tot ea mi-a pus lutul în mână şi aproape a ţipat la mine: «Fă ceva!». Mi-am dat seama că îmi place la nebunie să modelez”.

Aşa că s-a mutat în Iaşi şi a decis să dea admiterea la Universitatea de Arte, la specializarea Arte murale - ceramică şi să devină pentru prima oară studentă. Asta pentru că avea o veche pasiune: să creeze obiecte de artă din sfoară înnodată.

Citește mai multe pe Ziarul de Iași.