Pe 17 mai 1995, nemțeanul Constantin ”Ticu” Lăcătușu a devenit primul român care reușea să cucerească cel mai înalt vârf din lume, Everest, 8.848 m. ”Am pășit pe acoperișul lumii la ora 13.45, după un chin ce mi se părea interminabil.
28 de ani de când un alpinist a devenit primul român care a „cucerit” Everestul: Tricolorul, în vârf
Pare greu de crezut, dar românii atacaseră Himalaya și înainte de 1989: se făcuseră rost de bani pentru două expediții, una în 1985, alta în 1988. După ce se întorseseră din ultima, alpiniștii plătiseră cu vârf și îndesat costurile ce se ridicau la valoarea unei Dacii. De persoană.
Prin anii ’90, Constantin ”Ticu” Lăcătușu, un alpinist și geolog român din Piata Neamț, a început să iasă ”afară”. Făcuse primele trasee de escaladă cu o funie de nylon de întins rufe, cu şase carabiniere uriașe de oțel de la electricieni și cu un ham de la pompieri.
Citește și: Legenda Dochiei, fata de împărat și tradiția celor nouă cojoace: Cum s-a transformat în stâncă
La început, a ”atacat” ceva mai timid: Caucaz, Alpii… În 1992 și 1994, a reușit, pe Everest, atingerea a 8.000 de metri, ”altitudine extremă, dură, dar aveam încredere că pot rezista și mai mult”.
La 28 de ani de la marea performanță, Ticu Lăcătușu a așternut câteva rânduri:
”17 MAI 1995 parcă a fost ieri.. Dar au trecut 28 de ani! Într-o zi de 17 MAI, tricolorul a ajuns pentru prima dată pe cel mai înalt vârf al Terrei, EVEREST, 8850m.
În acea zi au mai urcat alti 5 alpiniști, niciun șerpaș, pe ruta nordica, dinspre Tibet. Printre cei victorioși s-a numărat și kazahul Anatoli Bukreev, unul din cei mai mari alpiniști de altitudine din întreagă istorie a alpinismului (dispărut într-o avalanșă pe Annapurna).
Am mers umar la umar cu el până după First Step, Mushroom Rocks (8550m). Acolo, am făcut o pauza mai lunga, împreună cu singurul șerpaș care plecase de la ultima tabăra. Un alpinist american era epuizat și avea nevoie de ajutor. Chuldim Temba era în expediția mea, dar a coborât cu Toni Tonsing înapoi la tabăra de baza avansata.
Americanul supraviețuise unei nopți de groaza la peste 8500m altitudine. Rezistase că prin miracol. Nu era din expediția noastră, dar pe atunci încă mai exista fair-play, chiar și la acea altitudine amețitoare. Cu un an în urma renunțasem la vârf pentru a asista la coborâre un alpinist neo-zeelandez aflat în situație critica, după ce, cu o zi înainte, oprisem din căderea fatala un alt alpinist, canadian.
Aproape de piramida finala, m-am întâlnit cu Anatoli. A observat că nu am masca de oxigen și mi-a spus: „ no oxygen ? very difficult..”. Planul meu era să urc integral fară oxigen suplimentar. Am stat însă la peste 8250m 3 zile și 3 nopți consecutive, dintre care 2 înainte de vârf, datorita vremii proaste.
În așa numita „zona a morții” organismul uman este la limita să. Fiecare zi și chiar fiecare ora petrecute acolo fară oxigen artificial te apropie inevitabil de granita acestei lumi.
Citește și: Povestea spadei de aur, cu o vechime de 3.700 de ani, descoperită în Dâmbovița: E unicat în Europa
Înainte plecării spre vârf de la ultima tabăra (8250m) era un ger tăios. Un coleg francez a renunțat după 20m. Am decis să iau cu mine ceva oxigen, o treime din necesarul obișnuit pentru ruta dus-întors.
Mi-a ajuns doar 350m până la Second Step (8600m), la cca 5-6 ore de vârf. Am continuat „fară” reintrând brusc în condițiile normale, un adevărat soc pentru organism. 251 bebeluși se nășteau pe minut în 1995. Făceam 2-3 pasi urmați de 5-10 sec pauza.
Ultima panta a piramidei finale era acoperita de un strat de zăpadă proaspătă, adâncă și instabila. Nicio coarda fixa. Pe vârf însă, totul era înghețat, bine bătut de vânt. Urcușul ce părea interminabil se sfârșise. Priveam că din avion spre versantul opus, nepalez.
Am făcut mai multe fotografii autoportret, cu pioletul, cu celebrul trepied chinezesc și spre cele patru zări, până ce bateriile aparatului foto au cedat. Unii „prieteni” cârcotași de acasă au reținut din povestirile mele doar ultima parte a sesiunii fotografice, cea cu aparatul înghețat și încă se mai hrănesc cu auto-iluzia că nu exista și pozele de pe vârf.
Din păcate pentru ei și din fericire pentru alpinismul romanesc, acestea exista … ; chiar sub forma de diapozitive și nu imagini digitale prelucrate, pentru simplul motiv că în 1995 încă nu aveam acces la aparate foto digitale. Așa cum, habar n-aveam de e-mail, internet sau facebook.
Dar ce am avut, a fost suficient pentru a urca Everestul: motivație, spirit de aventura, fair-play și un dram de noroc. Everestul a continuat și continua să atragă, că un uriaș magnet, alpiniști din țoață lumea. Vă rămâne o tintă suprema pentru orice alpinist.
Daca în 40 de ani, până în sezonul pre-musonic 1995 urcaseră pe Everest cca 350 oameni, în următorii 20 de ani (1995-2015) au urcat de 10 ori mai mulți ! După 1995 au mai urcat pe Everest și alti alpiniști romani. Primul a fost Gheorghe Dijmărescu, un gorjean stabilit în Connecticut/US, a făcut-o chiar de mai multe ori, o data fară oxigen artificial (!!), în 1999.
Citește și: Misterul „El Dorado-ului” de România: Locul unde au fost descoperite două minerale unice în lume
Everest 1995 a fost a 2-a ascensiune românească pe un vârf de peste 8000. Cu 3 ani înainte urcasem primul optmiar, Broad Peak (8047m, Pakistan), după o expediție extrem de tensionata. Toți coechipierii mei renunțaseră și plecaseră acasă; am rămas singur în tabăra de baza, cu un sac cu merinde și un cort pe care l-am carat apoi din nou spre taberele superioare. Am reușit în cele din urma singura victorie pe Broad Peak din acel an, alaturi de 2 americani și 3 spanioli. Fară șerpași și fară butelii de oxigen.
Au urmat multe alte piscuri de pe toate continentele, fiecare cu povestea lui, mai mult sau mai puțin vesela. Nici un vârf nu a fost însă „vârful vieții mele” , toate încercările adunate fac povestea completa.
Mai importantă decât momentele (unice!) petrecute pe un vârf este ascensiunea în sine, calea pe care o descoperim continuu în lumea fascinanta a munților și – de ce nu? – a vieții, cu urcușuri și coborâșuri inevitabile. La ce mă gândesc acum, la 20 de ani după Everest?
În primul rand la cei fară de care nu aș fi ajuns acolo. În 94-95, ar fi fost imposibil să pot pleca în 2 expediții costisitoare pe Everest fară sprijinul total al unui italian -Luigi Bodo – și al echipei RIFIL din Săvinești. RIFIL este prima firma joint-venture (romano-italiana) din Europa de Est, de după război (1973).
Acestor oameni le datorez extrem de mult și mă consider foarte norocos că destinul ne-a adus împreună. Mulțumesc, RIFIL ! Felicitări și La Mulți Ani cu ocazia Jubileului de Aur RIFIL 50.” – a fost mesajul lui Ticu Lăcătușu, potrivit știri-neamț.ro.
Comentarii 0