Care au fost femeile din viața lui Caragiale? Cel mai mare dramaturg român, de la a cărui naștere sărbătorim marți, 30 ianuarie, 172 de ani, a fost și un mare iubitor al „sexului frumos”. Îi sunt atribuite mai multe relații, dar cea mai cunoscută a rămas, firește, cea care a implicat-o pe muza și marea iubire a lui Mihai Eminescu.
Care au fost femeile din viața lui Caragiale? De ce a vrut Eminescu să-l provoace la duel?
I.L. Caragiale a fost un personaj înzestrat nu doar cu geniul de scriitor și dramaturg, ci și un iubitor al „sexului frumos”.
De-a lungul vieții sale a avut relații cu multe femei, dar nu despre toate se cunosc amănunte. Iar altele au fost pasagere și neimportante. Iar „nenea Iancu” nu se îndrăgostea ușor, dar când o făcea, era plin de pasiune. Chiar și când amorul nu îi era împărtășit.
Din ceea ce se știe, prima iubire a autorului „Scrisorii pierdute” a fost Leopoldina Reinecke, pe care Caragiale o poreclise Fridolina.
Caragiale, în primăvara anului 1883, pregătea, în colaborare cu I.C. Negruzzi libretul comediei muzicale Hatmanul Baltag a cărei partitură fusese încredințată lui Eduard Caudella.
În casa acestuia a cunoscut-o pe Fridolina, precum și pe Adela, fiică a doamnei Clara Caudella, dintr-o altă căsătorie”, aflăm din „Viața lui I.L. Caragiale” semnată de Șerban Cioculescu.
Cum dramaturgul era nevoit să meargă des la Craiova, în timp ce Fridolina rămânea în Iași, acesta le încredinţa prietenilor rămaşi în orașul din Copou sarcina de a îi transmite informaţii despre femeia dorită.
Citește și: Cum a moștenit IL Caragiale 2 milioane de euro, în banii de azi? Cine a fost binefăcătorul?
„Ce face Fridolina? O doresc de-mi seacă sufletul… Cu ochii ei albaştri, cu capul ei frizat”, îi scria dramaturgul în aprilie 1883 lui Petre Missir, conform ziarulunirea.ro.
Caragiale obişnuia să trimită cu trenul, de la Craiova, buchete de violete, pe care amicul său, Missir, avea sarcină să le ducă Fridolinei.
Dar inima acesteia era deja dată unui maior, așa că nu era dispusă să răspundă sentimentelor dramaturgului.
Caragiale nu s-a lăsat și a insistat, visând chiar și la o căsătorie cu aceasta. Dar prietenii l-au trezit la realitate.
Când aceștia i-au pus în vedere ce ar însemna perspectiva unei căsătorii cu Fridolina din punctul de vedere al efortului financiar ce l-ar presupune întreținerea întregii familii a acesteia, dramaturgul a renunțat la amorul neîmpărtășit.
Veronica Micle - Foto: dosaresecrete.ro
O altă iubire a scriitorului a fost Maria Constantinescu, pe care a cunoscut-o la puțin timp după ce s-a despărțit de Fridolina.
În anul 1884, Caragiale lucra ca funcţionar la Regia Monopolurilor din Bucureşti și Maria Constantinescu era o tânără angajată a fabricii de tutun „Belvedere”.
Din scurta aventură cu Maria Constantinescu s-a născut, în 1885, primul său copil, Mateiu Caragiale, viitorul autor al „Crailor de Curte-Veche”, pe care l-a recunoscut ca fiu.
În schimb, relaţia cu Maria Constantinescu s-a destrămat la scurt timp după naşterea copilului.
Dar cea mai cunoscută idilă a lui Caragiale a rămas, firește, cea cu Veronica Micle, marea iubire a lui Mihai Eminescu.
De altfel, „nenea Iancu” a cunoscut-o chiar prin intermediul poetului, care l-a introdus în Junimea din Iași.
Pentru că în acea perioadă Eminescu trăia mai mult la București, unde lucra ca redactor la ziarul „Timpul“ și ajungea mai rar la Iași, cel care-i ținea companie frumoasei blonde era chiar amicul său, Ion Luca Caragiale.
Dar intențiile geniului poeziei noastre de a se căsători cu Veronica l-au alertat pe dramaturg. El, ca și alții, știa foarte bine că Micle nu-și păstra farmecele doar pentru Emin, așa cum îl spunea ea autorului „Luceafărului”.
Încercând să împiedice o asemenea greșeală, cel puțin în viziunea lui Caragiale, el îi mărturisește lui Titu Maiorescu despre aventura sa cu Veronica, dar și despre restul iubiților acesteia.
„Caragiale află de intenţiile poetului şi, cuprins prima dată de remuşcare, se prezintă la Maiorescu şi îi vorbeşte deschis asupra acestor intenţii ale poetului. El îi împărtăşeşte teama că Eminescu e în stare să comită faptul şi că ar trebui împiedicat de la aceasta, deoarece Veronica avea mulţi prieteni intimi printre care şi el, Caragiale”, dezvăluie cartea „Tragicul destin al unui scriitor”, scrisă de B. Jordan (1903-1962), care prezintă biografia lui Caragiale, potrivit Historia.
Ani mai târziu, Titu Maiorescu i-a dezvăluit lui I. Al. Brătescu-Voinești, cum s-au întâmplat lucrurile.
„Cunoşteam bine reputaţia de care se bucura (n.r. - Veronica Micle). Ştiam că fusese… prietena multora, între care şi a lui Caragiale. Mi-o mărturisise chiar el.
Caragiale e un mare talent, dar sub raportul moralităţii nu este un exemplu de urmat şi, comme il n’avait pas de poils sur la langue, într-o zi în care vorbeam cu dânsul de înstreinarea lui Eminescu, îmi zugrăvise pe Veronica în termeni cruzi şi-mi numărase pe toţi a cărora prietenă fusese, între care şi el”, povestea Maiorescu în interviul apărut în revista Convorbiri Literare din noiembrie 1934, potrivit dosaresecrete.ro.
Marele critic literar și om politic a fost nevoit să-i dezvăluie acest amănunt sordid ui Eminescu, atunci cânt acesta îl vizitează pentru a-l anunțat că se va căsători cu femeia iubită.
Mai mult, când Maiorescu îl întreabă din ce vor trăi, Eminescu spune că vor munci amândoi, iar el se va lăsa de poezie. Această perspectivă l-a îngrozit și șocat pe Maiorescu, așa că decide să-i spună poetului despre relația dintre Caragiale și Veronica.
„Ştiam că relaţiile între Eminescu şi Caragiale nu erau cordiale. Nici nu puteau să fie. Amândoi oameni de talent remarcabil, aveau facturi sufleteşti diametral opuse. (...)
În materie de dragoste, Eminescu era de o timiditate dusă până la naivitate, Caragiale, de o îndrăsneală dusă până la cinism. Vrând, cum îţi spuneam, să împiedec cu orice preţ pe Eminescu de la un act pe care-l socoteam nebunesc, i-am luat mâna şi, ţinând-o strâns într-ale mele, i-am spus:
„Eminescule, iartă-mă, te rog, de sfâşierea pe care ştiu că o să ţi-o pricinuesc, dar aceea pe care ţi-ai ales-o drept tovarăşă de viaţă nu merită această cinste…, n-o merită. Înainte de dumneata a fost …prietena altora, a fost şi a lui Caragiale. Mi-a mărturisit-o chiar el…”, a rememorat Maiorescu momentul, în interviul menționat.
Criticul literar a povestit și reacția poetului la auzul teribilei vești.
„Parcă-l văd şi acum. Şi-a dus la gură mâna cu care-şi ştergea stăruitor buzele, ca pentru a înlătura un gust amar, şi atât a zis: „Canalia!”.
Eminescu îl ameninţă pe Caragiale cu duelul, însă cei doi nu ajung la confruntare fizică. Reia relaţia cu Veronica şi, pentru o vreme, o ascunde de ochii junimiştilor de teama bârfelor.
Ulterior, poetul i-a scris Veronicăi să-i ceară scrisorile pe care i le-a trimis și care ar fi putut să o compromită.
Citește și: „Milionarul” Caragiale sărăcește din afaceri cu bere. Un cămătar îl cheamă la tribunal pentru 70 lei
„Pe domnul în chesiune l-am bruscat în societate, dar a tăcut frumușel ca un om de nimic ce este. Am consultat pe un om cunoscător de afaceri ce trebuie să fac pentru a cere scrisorile tale. El mi-a spus că tu trebuie să i le ceri.
În caz că nu ar voi să le dea, căci e liber a nu voi aceasta, pot să-l silesc să-mi dea satisfacțiune. Te rog, dar, cere-i scrisorile și răspunde-mi apoi dacă ți le-a trimis sau nu. Nu te mai îndoi că e de absolută rea-credință. E un om care nu poate fi altfel“, îi scria Eminescu Veronicăi, după reluarea relației, potrivit Historia.
Iar infidela Veronica, iertată de poet, se scuza: „ ...am vrut să mă înșel pe mine însămi și prin o prostie am vrut să cred că te-am uitat, însă dorința nespusă ce aveam a te întâlni și regretul că nu te zărisem măcar un timp, două săptămâni, era o dovadă vie și puternică că sufletul meu era încă plin de tine. Prostia era făcută. Să nu mă acuzi pe mine, căci eu sunt atât de dreaptă, încât nici ție nu voi să-ți aduc bănuieli și imputări. Așa a fost să fie, era scris, era destinat”.
Singurele întâlniri între Veronica și Caragiale, după aflarea infidelității, au fost doar prilej de acuzații și reproșuri.
Alexandrina Burelly, soția marelui dramaturg - Foto: Arhiva
Ulterior, dramaturgul a evitat orice altă întâlnire cu ea, mai ales că Eminescu era foarte pornit pe ideea de duel.
„Într-adevăr, recunosc că ființă mai arhicanalie, după cum ai numit-o tu, nu există. L-am întâlnit azi. Mi-a zis că eu nu ți-am spus, nu ți-am mărturisit păcatul meu decât ca să sfărâm prietenia ce există între tine și el. Apropos, zice: «Hai, ai să-l faci pe Eminescu să se bată cu mine, să mă împuște!...» și câte alte prostii. E un adevărat spion. Mi-e groază de tot ce poate fi capabil acest om, dar să-l lăsăm în pace“, îi scria Veronica lui Eminescu, despre Caragiale, potrivit aceleiași surse.
Caragiale - care era perfect conștient de geniul lui Eminescu. n-a dezvăluit niciodată scrisorile care ar fi compromis-o public pe Veronica.
Se spune că dramaturgul ar fi ales asta pentru a-l proteja, de fapt, pe Eminescu, gestul fiind interpretat ca semn de afecțiune și de protecție pentru poet. Caragiale și-a cerut transferul ca revizor școlar la Argeș și n-a mai călcat prin preajma Veronicăi.
Ulterior, în 1988, Caragiale a cunoscut-o pe Alexandrina Burelly în 1888. Dramaturgul avea 36 de ani și începuse să aibă gânduri de însurătoare.
După ce a văzut-o pe Alexandrina într-o seară la teatru, Caragiale s-a interesat de familia acesteia, iar a doua zi s-a prezentat în fața arhitectului Gaetano Burelly.
„A doua zi dimineața, cu noaptea-n cap, după multe ore de nesomn, cine sună la ușa arhitectului? Caragiale îndrăgostit. «Mi-o dai, tată socrule?”, povestește Cella Delavrancea în volumul “Dintr-un secol de viață”.
Cei doi s-au logodit în 1888, iar nunta a avut loc în ianuarie 1889, Alexandrina rămânându-i alături până la finalul vieţii.
Dar dramaturgul, care între 1888 și 1889 a fost directorul Teatrului Național din București, n-a avut scrupule în a avea o relație chiar în perioada în care o curta și se însura cu Alexandrina.
Chiar în 1889, Caragiale a ajuns în centrul unui scandal care a făcut deliciul rubricilor mondene din ziare, după ce s-a încurcat cu actrița Amelia Welner, soția marelui actor Constantin Nottara.
Cei doi soți Nottara jucau la Teatrul Național, dar vrăjit de frumusețea actriței, Caragiale n-a mai ținut cont de soț.
Întors acasă pe neașteptate dintr-un turneu, Nottara a dat peste Caragiale în dormitorul conjugal purtându-i papucii de casă și halatul.
„Coane, am înțeles să-mi iei nevasta, dar și halatul, și papucii?!”, ar fi exclamat Nottara.
Scandalul s-a finalizat cu demisia lui Nottara de la Teatrul Național, iar ziarele vremii titrau: „Balamuc la Teatrul Național din cauza boroboațelor directorului”.
Ultima pasiune a marelui dramaturg a fost chiar Cella Delavrancea, fiica bunului său prieten, Barbu Ștefănescu Delavrancea, pe care o știa de când era un copil.
Cum copilul a crescut, Cella a devenit o pianistă cu un succes internațional. Ajunsă la Berlin, ea a fost găzduită chiar în casa bunului prieten al tatălui său, Caragiale, care se mutase în Germania, în 1904.
Între cei doi s-a înfiripat o relaţie pe când Cella nu împlinise 25 de ani, iar Caragiale avea 60, ultimul an al vieții.
„Destinul m-a făcut să-l cunosc. Este un ins colosal – abordează totul cu aceeaşi perfecţiune – în filosofie, muzică, artă dramatică. N-am cuvinte să-ţi exprim căutarea, stupefacţia, gravitatea admiraţiei mele în faţa unei inteligenţe ca a sa.
Nu-l văzusem decât acasă unde cea mai mare parte a timpului discuta cu Ticu, iar eu nu deveneam activă decât la pian făcându-i plăcere, dar în aceste zile petrecute la el într-un apartament înecat în covoare turceşti, am putut să-l cunosc şi să-l binecuvântez. Destinul m-a făcut să-l cunosc atât de intim.
În ultimul an de viață am stat două luni la el. Era concentrat în gândul unei noi creații. Se plimba prin casă, fuma necontenit. Nota un cuvânt, ștergea un rând întreg, și dacă nu reușea să exprime ce vroia, venea la noi. «Hai, Aghiuță, cântă-mi din Beethoven».
În muzică își găsea destindere. Nimic nu prevestea că-și trăia ultimele zile. Ne ținea cuvântări despre literatură și muzică cu talent de critic rafinat”, mărturisea ulterior pianista, conform adevarul.ro.
Cella Delavrancea era în casa dramaturgului în dimineața zilei de 9 iunie 1912, când acesta a fost găsit mort, în dormitorul său, după o noapte în care fumase nu mai puțin de 80 de țigări.
